Am pus acest titlu pentru că, în chip straniu, - un straniu cam sinistru - este a treia oară cînd conduc, cu accente elegiace, un scriitor din a cărui operă am tradus lucrări substanţiale - adică un scriitor în a cărui gîndire şi simţire m-am transpus, vremelnic - şi care s-a stins. Tot în spaţiul României literare, i-am petrecut, cu aprecieri necrologice, pe Lawrence Durrell, pe Iris Murdoch, şi acum pe Saul Bellow.

în Ravelstein, ultimul şi cel de-al treisprezecelea roman al său (să fie 13 o cifră fatidică?), Bellow spune prin cuvintele personajului Chick, una dintre ipostazierile sale:

"De mult am adoptat hotărîrea de a muri de moarte naturală, ca tot omul. La viaţa mea am văzut mulţi oameni murind, aşa încît sînt pregătit. Poate că am ţesut prea multă ficţiune în jurul gropii - frigul şi umezeala din mormînt. Poate că am imaginat prea multe detalii legate de moarte şi poate că sînt prea ataşat - anormal de ataşat - de morţii mei... O persoană raţională nu şi-ar da întîlnire cu morţii în zona crepusculară..."

Şi iată că Saul Bellow a murit de moarte naturală, că a aflat, sper, dacă a imaginat, sau nu, prea multe detalii legate de moarte şi că s-a prezentat la întîlnirea din zona crepusculară cu morţii lui de care era atît de ataşat. Adică familia lui de imigranţi evrei din Rusia, în mijlocul căreia s-a născut, în 1915, la Montreal.

S-a stins, la 89 de ani, proteicul, hipervitalul Saul Bellow, cel care, la şaptezeci şi ceva de ani s-a căsătorit pentru a cincea oară (în sfîrşit cu soţia perfectă), cel care la optzeci de ani a devenit tatăl unui nou copil, şi la optzeci şi cinci de ani a mai scris un nou roman, Ravelstein. Efervescentul, trepidant-juvenilul Bellow, care a acumulat, cred, mai multe premii decît oricare alt scriitor american. Pentru că prezentarea de faţă are caracter de necrolog, se cuvine să-i