Cîteodată manuscrisele nu ard
Apariţia Cronicii de familie a produs în epocă o mare vîlvă. La nivelul bîrfei literare, a ieşit imediat zvonul despre paternitatea multiplă a romanului. S-a spus, în culise, că o asemenea operă masivă e, în mod normal, produsul unui scriitor matur, cu multă experienţă de viaţă şi mult exerciţiu literar. În consecinţă, în ciuda uimitoarei lui precocităţi creatoare, tînărul Petru Dumitriu n-ar fi autorul Cronicii sau, în orice caz, nu singurul autor. Intrigat oricum de relaţiile umane şi literare la fel de ambigue dintre Petru Dumitriu, Henriette-Yvonne Stahl şi Ion Vinea, mediul cultural a lansat ideea că, alături de tînărul autor, Cronica mai are doi coautori taciţi. Fapt cu atît mai verosimil cu cît, în perioada genezei şi scrierii romanului, Henriette-Yvonne Stahl şi Ion Vinea nu aveau drept de semnătură şi, deci, puteau deveni "negrii" lui Petru Dumitriu. După fuga lui Dumitriu în Occident, serviciile Securităţii au alimentat şi amplificat zvonul paternităţii multiple a Cronicii, consolidîndu-l. Ecourile lui persistă pînă azi, fără ca problema paternităţii romanului să fi fost încă supusă unei analize serioase.
Avînd unele afinităţi, Dumitriu-Stahl-Vinea au format un trio insolit, comparabil, într-o anume măsură, cu trioul Bioy Casares-Silvina Ocampo-Borges. Dar, dacă ultimul s-a cristalizat în condiţii de libertate şi transparenţă, primul s-a ţesut din complicităţi clandestine, cu aspecte extraliterare tenebroase. O triadă incitantă pentru cercetare. De aceea, atunci cînd m-am documentat pentru articolul despre Petru Dumitriu, ce urma să apară în Dicţionarul scriitorilor români (II, 1998), am recitit în paralel şi opera celor doi prezumtivi coautori ai Cronicii. Cum tocmai apăruse volumul al doilea al Operelor (1995) lui Vinea, ce conţine proza lui scurtă, l-am citit cu scop detectivist.
