Despre motivul incestului în literatura populară se adunaseră, la români, începând cu balada publicată de V. Alecsandri în 1853 şi de Fr. W. Schuster în 1862, şi la slavi numeroase atestări, iar o serie de opinii semnalaseră, la noi, situaţia de excepţie, ca vechime, semnificaţie mitică şi ca valoare poetică a baladei Soarele şi Luna. Lucian Blaga atrăsese atenţia că plăsmuiri de asemenea anvergură conţin virtualităţi ale unor creaţii majore: "Recitiţi, de exemplu, legenda poetizată Soarele şi Luna din colecţia şG. Dem.ţ Teodorescu şi veţi găsi viziuni prin nimic inferioare celor mai admirate din marile poeme ale omenirei, de la Divina Comedie până la Faust". G. Călinescu a considerat că balada amintită face parte din "temele cele mai vaste, mai adânci în sens universal". Mai târziu, poetul Nicu Caranica, reluând comparaţia lui Lucian Blaga, observă că între felul cum apar iadul şi raiul în balada românească şi în capodopera lui Dante există trăsături comune, uneori paralelismul fiind "uimitor". Balada fusese raportată, tot aşa în sumare constatări, la eposul grec, îi fuseseră depistate "reminiscenţe antice", Grigore Silaşi, spre exemplu, la 1876-1877, văzând în balada românească "întregul mit despre Apoline" (Apollo), iar în Sora Soarelui - o "reminiscenţă a Elenei Troiane". Sebastian Stanca, în articolul Legenda "Soarele şi Luna" ca document despre originea romană a poporului român (1898-1899), a opinat că în legenda românească există un "amalgam de creştinism şi păgânism", iar peste un secol, poetul Nicu Caranica spunea că amintita creaţie "reprezintă în balada noastră momentul unic în felul său al fuziunii sufletului mitic păgân cu sufletul creştin al nostru", elementele mitice păgâne din balada examinată fiind mai greu de identificat. Petru Caraman fusese convins că acest cântec românesc, care "ţine de substratul roman", reproduce fidel mitul greco-roman al