Total necunoscut până acum o lună de zile, Cătălin Dorian Florescu pare deja un personaj familiar în spaţiul literar românesc. Interviuri, lansări de carte, recenzii la romanul său abia tradus s-au succedat relativ repede. Timişorean de origine, C.D. Florescu a emigrat împreună cu părinţii săi în Elveţia în 1982, e licenţiat în psihoterapie la Zürich şi, în câţiva ani, mai exact din 2001 încoace de când a debutat cu acest roman, a primit numeroase premii literare care i-au adus o oarecare notorietate. În prezent, reuşeşte să trăiască numai din scris.

S-a tot spus că încă nu avem o literatură inspirată de viaţa în comunism. Cele câteva cărţi apărute la noi şi, nota bene!, toate scrise de tineri şi la mai multe mâini - În căutarea comunismului pierdut, O lume dispărută, Explorări în comunismul românesc şi Cartea roz a comunismului - s-au situat la limită, undeva între eseu, reportaj şi proză, stârnind şi mai mult pofta de a citi o literatură a vieţii cotidiene în comunism nedramatizată şi nepolitizată, în latura ei amuzantă, familiară, îmblânzită, dacă vreţi, a grotescului. Căci, pe termen lung, printr-un efect pervers, absurdul existenţei sub dictatură se (şi) umanizează dincolo de gravitatea imanentă, fără a pierde aderenţa la adevărul ideologic. Tinerii sunt privilegiaţi în postura de scriitori ai unei astfel de literaturi. Filtrând totul prin candoarea gândirii şi a percepţiei fragede, incapabili sau nepreocupaţi să judece existenţa altfel decât la nivelul concret, perspectiva tinerilor, deopotrivă scriitori şi personaje, se arată, în contradicţie cu încordarea ideologică a "bătrânilor", de o neaşteptată prospeţime. Altfel spus, avem cărţi scrise chiar în comunism despre drama ţăranului, a navetistului, a intelectualului sau a politicianului, dar nu şi a copilului. Cum arăta copilăria în comunism? După un foarte amuzant roman cu adolescenţi scris