In epoci de relativă normalitate istorică şi de pioase confuzii amestecând principiile vieţii cu ale literaturii, criticii - de la T. Maiorescu la E. Lovinescu - disociază; iar scriitorii adevăraţi se conformează. Eticul, etnicul şi esteticul sunt bine, pedagogic diferenţiate, scoase din magma înţelegerii comune şi înscrise ca valori în planuri distincte de referinţă. Arta veritabilă e în sine morală, chiar dacă fragmente mai greţoase ale ei par să ne demonstreze contrariul. O alterează tocmai conjuncturalul de care se impregnează, genuflexiunea făcută în faţa unor realităţi socio-politice imediate. Aceste lucruri se învaţă pe băncile şcolii şi se află în bagajul intelectual al oricărui literator. Dar cum stau lucrurile când realitatea exterioară, alterată ea însăşi, presează, deformează, mutilează rosturile şi ţesuturile literaturii? Mai putem, atunci, disocia cu seninătate metodologică între etic şi estetic, văzând în Poezie (cu majusculă) o hermină pe care murdăriile din jur n-o pot atinge?

Versurile Marianei Marin răspund, scurt şi net: nu. Întreaga creaţie a poetei "optzeciste", aşa cum se expune în antologia Zestrea de aur, formulează un protest coerent, de o uimitoare limpezime morală, şi modulează liric o atitudine reflexiv-combativă. Un război de o sută de ani, volumul de debut, este (în pofida titlului cu o simbolistică belicoasă) poate singurul moment artistic de respiro al autoarei, care îşi scoate acum la lumină imaginile şi obsesiile personale, acea zestre netransmisibilă din imaginarul fiecărui scriitor. Dar "camera albă" şi "războiul de zăpadă", statuia celebră din piaţă şi sala de disecţie, ca o casă fără oglinzi, încep deja să pulseze radioactiv, răsfrângând din conştiinţa poetei în a cititorului razele negre ale timpului istoric. Biografia "cu zgomot de hârtie arsă" şi starea "solzoasă" în care se zbate personajul feminin tind să