Majoritatea dintre ei sînt vedete pentru o zi. Oribilele lor crime sînt relatate cu lux de amănunte în deschiderea emisiunilor de ştiri ale posturilor de televiziune, marile cotidiane le publică poza pe prima pagină, oamenii de tot felul ajung să le înveţe numele şi să îl rostească temători. După această "zi de glorie", urmează procesul şi inevitabila condamnare la zeci de ani de detenţie. Încet, încet, uitarea se aşterne peste ei şi peste faptele lor. Ajung să fie uitaţi pînă şi de propriile lor familii - nevestele divorţează, copiii îi renegă - iar urmaşii victimelor lor redescoperă cu greu normalitatea vieţii, cu sentimentul că Justiţia şi-a făcut pînă la urmă datoria.

Ce se mai ştie astăzi despre asasinii lui Ioan Luchian Mihalea şi despre autorii atîtor crime care, la vremea respectivă, au făcut să ni se zbîrlească părul în cap? Mai nimic. Odată condamnaţi, criminalii îşi ispăşesc pedeapsa la închisoare, numele şi feţele lor, care, la un moment dat, ne deveniseră atît de familiare, ni s-au şters definitiv din memorie.

Eugen Istodor este unul dintre jurnaliştii de factură foarte specială ai momentului. În sensul că, în tot ceea ce face încearcă să ocolească drumurile bătătorite. Interviurile sale din "Academia Caţavencu" sfidează întotdeauna regulile genului, astfel încît niciodată nu poţi şti cu certitudine dacă ele sînt reale sau imaginare. La fel tentaţia sa continuă de a scormoni în cotloanele cele mai ascunse ale societăţii, în căutarea secretului unor personaje insolite - unele la vedere, cum ar fi cerşetorii sau nebunii - despre existenţa cotidiană a cărora nu prea avem timpul şi nici fantezia să ne punem prea multe întrebări.

Ideea unei cărţi despre gîndurile, regretele şi speranţele celor aflaţi în secţia condamnaţilor pe viaţă din penitenciarul Rahova îi putea veni doar unui ziarist cu sensibilitatea şi atenţi