Circulă de-o vreme, ca un fel de sudalmă, aşa, mai subtilă, ca între noi, intelectualii, o sintagmă vioaie: "boierii minţii". Ea a ieşit de sub pana unui june (presupun) publicist, care-şi manifesta via nemulţumire faţă de succesul unor intelectuali români, îndeosebi tripleta Liiceanu-Patapievici-Pleşu, definiţi prin termenul de mai sus. Sintagma se voia devastatoare: un index ridicat ameninţător contra inşilor care ies din rând, refuzând masificarea şi riscând pe cont propriu. Tipică mentalitate colectivistă, veţi spune, şi chiar aşa este. N-am idee ce-a însemnat expresia la origine, pentru că n-am citit cartea care a consacrat-o, dar ştiu sub ce formă a fost preluată în presa culturală: ca o etichetă aplicată oricui are îndrăzneala să ironizeze poncifele corectitudinii politice.

Scenariul e comic, de n-ar fi penibil: carele va să zică, noi, ăştia, muncitorii, truditorii, furnicile, mestecătorii de bibliografii, posesori de doctorate şi paradoctorate în "cultural studies" şi alte bazaconii ce se mai poartă pe la periferia sistemului universitar occidental, publicăm tom după tom şi nu ne bagă nimeni în seamă! Iar neica-nimeni ăştia, "eseiştii de strânsură", adună lumea ca la urs! Păi, dreptate e asta?! În mediile infectate de corectitudinea politică a fi definit drept un "boier al minţii" e ca şi cum ai fi fost învinuit, pe vremea lui Stalin, că eşti un "chiabur" (pre limba lui Dostoievski: "kulak"), sau duşman al poporului. În anii �50, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi H.-R. Patapievici ar fi umplut, cu siguranţă, paginile de caricaturi ce denunţau lipitorile ce sug sângele poporului, fiind figuraţi sub forma unor ploşniţe uriaşe, eventual cu papion. Deşi nefumători, ar fi tras cinic din trabucuri uriaşe, provenite din Cuba lui Battista. În planul îndepărtat, eternul ţăran român trudea cocârjat, dând cu sapa pentru a întreţine luxul respingător al