Incă tânărul Nicolae Bârna este un critic care se pregăteşte să treacă de pe strapontina prestaţiilor silenţios-meritorii în loja interpreţilor de elită ai fenomenului literar. Cea mai recentă carte, Prozastice (Ed. Institutului Cultural Român, 2004) îl recomandă pentru această omologare, probă stând rafinatele eseuri despre proza de azi, de la Ştefan Bănulescu, la Mircea Cărtărescu şi Al. Vakulovski.
Obiectul comentariului nostru este însă Avangardismul românesc, cuprinzând un studiu, o antologie de texte literare şi un compendiu de manifeste, programe, texte eseistice şi publicistice. Surprinzătoare este lipsa unei bibliografii explicite, de vreme ce avangarda literară românească a fost cercetată de-a lungul timpului de Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Adrian Marino, Nicolae Manolescu, Marin Mincu, Dinu Pillat, Al. Piru, ca să nu mai vorbim de cărţile profesorului Ion Pop sau de antologia Literatura românească de avangardă (Humanitas, 1997) a Gabrielei Duda.
Fapt e că studiul prin care Nicolae Bârna îşi prefaţează cartea, ne-a convins şi ne-a cucerit prin acuitatea lucidă a abordării şi eleganţa scriiturii, relevându-se ca o sinteză documentată, o decantare a punctelor de vedere la zi despre acest complex fenomen artistic novator, chiar şi în manifestările lui extreme de ostentaţie polemică şi rebeliune paroxistică. Ramură insurgent-radicală a modernităţii şi anticipatoare a postmodernismului, avangarda, devenită deja istorie literară, s-a perpetuat până în zilele noastre nu prin dadaism, futurism, constructivism sau integralism, ci prin curentul suprarealist; "legiferat" în 1924 de Breton şi trăit până la cel din urmă vers de Gherasim Luca sau Gellu Naum. Redescoperit şi ilustrat în anii '60 de neoavangarda onirică (D. }epeneag, Leonid Dimov, Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru, Sorin Titel ş.a.), supr
