Prima temnita: Teama
Am scapat... m-am pensionat
In ultimele zile, oamenii din Onesti nu se tem poate nici de Dumnezeu mai mult decit se tem de ce s-ar putea intimpla la RAFO. Isi petrec drumul de dimineata in tacere apasatoare, cu sacose in miini, pe linga standuri de ziare cu titluri ca "JAFO-Onesti". E vint, frig si cer inchis chiar in fata portii Rafinariei. Gardieni pazesc intrarea, dau ocol gardului.
Un chiosc parasit duce cu gindul la refugiu pe vremea ciinoasa de dimineata. Si mai e domnul Pricop care se fitiie si face cind dintr-un picior, cind din altul, semicercuri in fata-i ca un copil fisticit la fiecare intrebare. Desi are peste 50 de ani si timplele albite. Isi pastreaza privirea ridata in pamint, o ridica doar cind ii izbucneste fraza. "Cum ce-o sa facem! N-o sa facem nimic. N-am auzit nimic…". Desi parca-parca umbla vorba unui protest printre angajati, daca sta si se gindeste bine.
Timp de 30 de ani, domnul Pricop a tot lucrat la Rafinarie. "La cocsarie", meserie grea. Se opreste, se gindeste. Imi spune de cei tineri care vor sa plece "dar nu mai e de plecat acum, domnule". De cei batrini care ramin. Si ca nu stie ce autobuz o sa vina la ora asta sa il duca in oras. Gardienii ne privesc, suspiciosi, din ghereta lor, masinile ne ocolesc cu greu ca sa intre in fabrica.
"Ce credeti, ca daca a furat unul un surub, o canistra de benzina s-au facut gaurile alea? Au furat altii mai mult, nu vreau sa spun cine." Domnul Pricop se uita in jur, de parca ar vrea sa nu-l auda nimeni. "Ca au furat unii… Nu e drept sa inchida rafinaria. Sint si altii care fura... nu vreau sa spun cine… dar noi ce sa facem?".
Se teme ca orasul se va stinge. Se teme ca fara rafinarie o sa moara tot. Si ca cei pe care ar trebui sa-