Sub un titlu pe cît de sobru pe atît de înşelător, Manualul de literatură (precum o fetişcană nurlie într-un veşmînt de călugăriţă), ies la rampă şapte poeţi "nouăzecişti", rînduiţi în ordine alfabetică: Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Floarea Ţuţuiau, Nicolae Ţone, Lucian Vasilescu. "Nouăzecişti" am zis? E un ecuson ce pare a le conveni, însă pe care preferăm a-l trata la un mod lejer, din măcar două pricini. Mai întîi, pentru că producţia lor ironică, debutonată, jemanfişistă, id est inconformistă cît încape, n-ar putea fi concepută decît ca o urmare a celei anterioare, "optzeciste", pînă la amestecul cu aceasta (las' că nici vîrsta autorilor, cei mai mulţi copii ai deceniului 6, nu diferă semnificativ de a predecesorilor). Iar în al doilea rînd, întrucît avem a face cu o avangardă recurentă, cu o creaţie de un tip ce se reinventează spectaculos prin repetiţie, printr-o noutate în acelaşi timp autentică şi integrabilă într-o serie (sîntem în măsură a vorbi acum despre o tipologie avangardistă, similară cu cele ale romantismului, barocului, expresionismului etc.). Ceea ce contează nu e "originalitatea" (negreşit, omologabilă şi ea), ci pulsaţia irepresibilă a unui soi de artă ce pare a se dezice de sine, a se lepăda nu doar de "bunele sentimente", ci şi de "bunele maniere" (estetice), spre a-şi proba vitalitatea. Or, ce probă de vitalitate mai constrîngătoare am putea avea în corpul creaţiei decît formula acesteia ce ţine a se recomanda, provocator, cu prefixul anti? E ca un gladiator ce şi-ar arunca mai întîi scutul, apoi spada, apoi s-ar încumeta a lupta cu o singură mînă spre a-şi demonstra forţa. Lupta pe viaţă şi pe moarte se desfăşoară cu o aparenţă de joacă, păstrîndu-se mereu zîmbetul pe buze şi ţinuta elegantă. Homo ludens înţelege a-şi asuma, în chip paradoxal, gravitatea confruntării cu o bonomie fantastă, cu o plăc