Reţeta scurt-metrajului literar cuprinde, pe lîngă ştiinţa de-a alterna, rapid, planuri, o anume "poftă" de-a juca pe degete, cu prea subţiată "politeţe", fetişurile prozei respectabile. Bunăoară, pensiunea. Casa veche, cam şubredă, cu mulţi chiriaşi fugind de tot atîtea secrete pare sortită, dintru început, unei bune cariere romaneşti. Fără chelăresele cam excentrice şi indiscrete, controlînd, o viaţă, şiruri de odăi, ne putem întreba ce-ar fi fost, măcar în parte, scrierile "masive" de secol XIX. Doamna cu veleităţi de vrăjitoare a trecut (pe mătură) pragul dintre veacuri, ajungînd figură de "poveşti" semi-halucinante, în care absurdul îşi dă mîna cu cea mai mişcătoare poezie. Delicate poeme în proză, cărţile interbelice ale lui Bonciu sau Fântâneru fac din proprietăreasa de altădată, cu maniile şi cu firea ei cicălitoare "suportul" unor destăinuiri dezordonate despre chiriaşi niciodată grăbiţi, trăind într-un soi de noctambulism maladiv.

Aceeaşi linie o continuă, în volumul publicat în 2003 la Editura Muzeului Literaturii Române, Scrisoarea lui Lavoisier, Iolanda Malamen. Altfel poetă (cu excepţia, în formă, nu în fond, a (micro) romanului Felipe şi Margherita, despre întîmplări dintr-un ev mediu fantastic şi a Casei Verdi, o confesiune într-un vis, sau într-un coşmar), povesteşte, în această din urmă carte, nişte amintiri ciudate, dobîndite, parcă, printr-un ritual al privirii peste casă, de pe scăriţa pentru porumbei, de unde se văd "mările îndepărtate, umflate de furtuni". Şi se mai văd, prin acoperişurile celorlalte case, scene de familie care dau în vileag bine păzite secrete. E, Scrisoarea lui Lavoisier, un mic roman de mistere distorsionate de înţelegerea unui copil, înţelept şi trist, în felul Catiei din Interior. Prima parte, numită Abel şi Abel, e despre teama de un real "mare", dătător de vertije. Neînţelegerile dintre părinţi, recunos