Azi, 4 aprilie 2005, primind scrisoarea lui Ion Şerban Tomşa din comuna Gratia, judeţul Teleorman, cod poştal 147155, un prozator spiritual, supra ori infra realist, despre care am mai scris în această revistă, m-am gândit că a venit momentul să mă ţin de făgăduiala făcută cu privire la auto-recenzia mea schiţată nu de mult în R. l., apărută datorită inteligenţei, zic puţin, zicând strălucită, a directorului Nicolae Manolescu, critic de bază al literaturii române.

Sigur, Mecanica lacrimilor fusese, omeneşte vorbind, doar o glumă, iar din punct de vedere literar, una cred că bunicică....

Soarta, norocul, hazardul, cum vreţi, face ca această auto-recenzie, un fleac, la urma urmei, să fi avut un ecou puternic taman în Teleorman, teritoriul lui Moromete...

Acelaşi noroc intervine la ţanc, şi de astădată, determinând aşa-zisa recenzie să devină de fapt obiectivă, fără voia mea.

Cititorul ştie prea bine că }oiu nu a fost niciodată un paranoic, un nebun, un lăudăros deşănţat, un ins complet lipsit de bun simţ...

Totuşi,... sau tocmai de aceea, convins că nu voi avea de suferit cine ştie ce judecată severă, risc, publicînd, cu învoirea tacită a prozatorului încă neînţeles, Ion Şerban Tomşa, pe care nici nu l-am văzut până acum la faţă, rândurile de mai jos, trimise în stilul apocaliptic al mustăciosului Salvador Dali...

Iată-le, considerând că ele izvoresc din Gârla scânteietoare la suprafaţă de jocul gratuit al chimicalelor revărsate dintr-un Baril de ţiţei scufundat în ea:

Iubite Maestre,

V-am citit memoriile între două fenomene astronomice: solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară. Sunteţi un mare, un fascinant scriitor. O forţă de creaţie uriaşă... trezeşte în viaţă personaje neaşteptate. Oameni obişnuiţi devin personaje în Marea poveste a lumii...