„Stiinta“ nu mai e la pamint. A ajuns subterana; ca si economia, care a constituit subiectul tezei de doctorat a patronului ei. A trebuit depuse eforturi serioase pentru a se ajunge in halul asta; dar cu perseverenta si pricepere s-a reusit. Spre deznadejdea si disperarea inimosilor si patimasilor ei suporteri. „Stiinta“ nu e doar o echipa de fotbal; ea este o stare de spirit. O farima din sufletul si mindria oltenilor. Un simbol al spiritului lor de lupta, al nazuintei lor de a fi mereu in frunte, cit mai in frunte. Inainte de Revolutie, ceea ce facea „Universitatea“ era parca o transpunere fotbalistica a luptei dintre David si Goliat. Si de multe ori, in confruntarea cu favorizatele echipe bucurestene, aflate in umbra Armatei si Securitatii, „Universitatea“ a iesit invingatoare; adesea intr-o maniera stralucitoare. „Universitatea“ se afla pe atunci in umbra unei institutii de cultura; cea mai inalta din Oltenia; si asta, poate, i-a permis sa realizeze acea unitate si dorinta de a invinge, indispensabile realizarii unei performante. Am urmarit echipa inca de pe timpul cind lupta sa promoveze in A. Se juca pe „Tineretului“. Nu exista nici un bloc pe atunci. Locuitorii cartierului veneau cu scari pe care le sprijineau pe gardul de lemn de la tribuna a II-a, de pe care priveau meciul. Inevitabil, la pauza gardul se darima. Apoi, venind la Universitate am cunoscut multi fotbalisti, multi dintre ei uitati, cu care am ramas apoi in relatii cordiale. Printre ei, Bitlan, Deliu, Nita, Mihailescu, Badin, Deselnicu, Pigulea, Neagu Decebal, Iulica Popa, Oblemenco, Strimbeanu, Ivan, Stefanescu, Beldeanu, Donose si multi altii. Erau cu totii nu numai fotbalisti, ci si luptatori; erau in stare sa moara pe teren pentru a apara prestigiul echipei. Existau si atunci conflicte, demiteri nejustificate de antrenori; dar toate in niste limite. Ce se intimpla azi cu echipa? Iata o intreba