Ma dau jos la Torino din avionul de Londra, ma protapesc cu tupeu la coada (norocul meu, scurta) pentru extraeuropeni, îmi vine randul, întind pasaportul romanesc la control si salut pe englezeste.
Unde mergi? Eu o dau cu englezeasca si fac pe prostul. Nasul se înfurie: daca tu nu vorbesti italieneste, eu nu vorbesc englezeste!
Eu, niznai. Tac chitic, fac pe mortul si el da si da si citeste la pasaport ca la gazeta, mai-mai sa-si aprinda o tigara si sa bea o cafea.
Cum nu dau semne de inteligenta sau de frica, ajunge el pe culmile disperarii, apuca telefonul si zice pe limba lui. Da, ba, pentru Romania e viza? Si apoi, spre mine: treci.
Ma dau jos la Torino din avionul de Londra, ma protapesc cu tupeu la coada (norocul meu, scurta) pentru extraeuropeni, îmi vine randul, întind pasaportul romanesc la control si nu mai dau binete de acu' încolo. Stau, ma uit pe tavan pana se termina lectura, zic ce-mi vine si adun stampile în sila.
Dragii mei, scriu în ritmul unei inspirate manele numita sugestiv "Am fost în Italia". Salvata special, împreuna cu alte asemenea raritati muzicale, pe laptop, pentru redactarea acestui articol despre Italia, din Italia.
Ca multi alti romani, multi dintre ei din tagma manelistilor amintiti mai sus, ma aflu în Italia de voie si de nevoie. Desi nu descarc capsuni si nu vin în Italia din Romania, ci din Marea Britanie, ca muncitor la o companie multinationala americana, sangele apa nu se face, adica tot drept capsunarita/femeie de serviciu sunt luata de italienii din jur.
De exemplu:
Ajung la serviciu în prima zi, singura romanca din grupul de italieni emigrati în Marea Britanie si colegi cu mine acolo. Iar, dupa prostul obicei din strabuni, dau binete si spun cum ma cheama, Raluca. Mirare.
Cum asa? Ce nume e asta?
Pai... si mi-e greu, desi stiu ca nu trebuie... sunt rom
