Abia se incheiase, fosforescent si timpuriu, AC Milan contra Inter Milano. Era minutul 73 si Inter pierduse de mult. Massimo Moratti, cel mai nelaureat presedinte din istoria clubului, a inteles primul sentinta: meciul a fost ucis, din motive de onoare, de "interisti", asezati pe San Siro, in Curva Nord. Expertii in analize cu carbon radioactiv spun ca ultimul scudetto castigat de Inter dateaza din 1989, an cu recolta buna la revolutii uitate si sterp la fotbal memorabil. Nici un trofeu european, cu exceptia Cupei UEFA '98, bibelou mediocru, demn de competitii sindicale, nu de marele Inter, coborator din Herrera si Fachetti. Nici o victorie in derby-ul milanez, in ultimele 6 incercari. Asa s-au aprins petardele fosforescente. Cateva au cazut langa Dida, brazilianul din poarta lui AC, iar Dida a stiut sa cada ca la sfarsitul anumitor ceremonii sinistre, practicate in zori la Fortul Jilava. San Siro, marele stadion, s-a ondulat, derutant, invelit in fum portocaliu, undeva la granita permeabila care nu desparte infernul de discoteca si furia de carnaval. Basta! - au hotarat "irredutibili" din tribuna si asa a fost. Markus Merk, arbitrul care tocmai anulase un gol interist, mult mai valabil decat observatiile sociologice din presa de a doua zi, a pus capat meciului. A fost mai mult decat un act de sabotaj. A fost un veto. Lumea oficiala si campionii de opinie din presa au inteles cu totul altceva.
Oras sfant, gara modificata
Un strigat de usurare a tasnit din paginile ziarelor: "Si voi sunteti huligani! Si voi sunteti ca noi! Bine ati venit, inestimabili stergatori de reputatie proasta!". Acest strigat prelung si complicat a fost segmentat de presa de limba engleza, intr-o rafala de articole indignate de mizeria fotbalului italian, odinioara giuvaer al Europei. In aparenta, actul de constatare se sprijina pe un munte de fapte. In ianuarie, Paol
