Indepartarea lui Ion Iliescu a avut loc fara varsare de sange. In rest, tot ce s-a intamplat ieri noapte la Sala Palatului, la doi pasi de fostul Comitet Central, a copiat schema de rasturnare cunoscuta din decembrie '89. Patriarh ruginit, Iliescu a inceput catastrofal. Nesigur pe o memorie intesata de plenare si congrese, el a iesit cu sala cu tot din prezent.
Invitandu-l la cuvant pe "tovarasul Nastase", Iliescu a fost sincer si irecuperabil. El a calatorit, pentru ultima oara, catre oamenii si ceremoniile dragi lui, ca intr-un vis ucigas de tinerete. A fost prea mult. Sala era plina de oamenii prezentului economic, de beneficiarii blindati ai pretentiei de innoire.
Ei nu puteau ingadui aceasta scapare nostalgica, pentru ca ea ii face vulnerabili si le distruge alibiul postcomunist. Iliescu trebuia indepartat. Masina de macinat patriarhi s-a pus in miscare pe loc. Primul semn a venit, dupa tipic, din afara. C.T. Popescu s-a lepadat, la televiziune, de "comunismul" de la Congresul PSD. "Scrisoarea celor sase", editia a doua, a creat cazul. Esalonul doi
s-a vazut imediat erou al "democratizarii" si a trecut la treaba. Din acel moment, Iliescu a trait singur cu singuratatea lui Ceausescu.
In zori, cand "partidul" avea in frunte un "democrat", mintea si scrisul romanesti erau, asa cum au mai fost, gata de prima lor mare eroare "postrevolutionara". Am fost din nou surprinsi de masina de fulgere ascunsa in aparatul greoi de partid. L-am crezut pe Iliescu, exact ca pe Ceausescu, etern. Avem, tot ca dupa decembrie '89, sansa sa ne corectam.
Totul e sa nu prapadim alti 15 ani cu dezmeticirea. Trebuie sa ne grabim. Mai intai, incetand sa numim "partid" un grup de oameni cu putere. Experienta romaneasca a anilor 1947-'89 a lasat urme adanci. Prea multa lume crede ca un grup care se afla mult timp la putere si e condus de acelasi
