Din câte tin minte, am fost primul care a publicat, in presa post-decembrista, un articol contra regimului fesenist. Articolul a aparut in România libera la 25 ianuarie 1990 si se intitula „Iluziile au durat numai o luna“. N-o spun pentru a pretinde vreun merit de prioritate (e ridicol sa te lauzi ca ti-ai pierdut iluziile!), ci pentru ca de acel articol se leaga niste amintiri interesante. Consternat de decizia Frontului Salvarii Nationale de a se prezenta la primele alegeri libere ca partid, scriam ca el se angajase pe o cale primejdioasa. Si, dupa ce explicam in ce consta primejdia, conchideam: „Oricum, tineti minte seara de 23 ianuarie 1990. Seara aceasta s-ar putea sa fie inceputul sfârsitului revolutiei române“. In dimineata aparitiei articolului, la ora opt si un sfert, a sunat telefonul. Ma cauta de la Palatul Victoria, unde se afla, atunci, intreaga echipa instalata la cârma tarii, seful de cabinet al lui Ion Iliescu. Mi-a zis: „Domnul presedinte va invita la o discutie“. L-am rugat sa-i transmita „domnului presedinte“ ca dimineata eu nu ies din casa, lucrez. Peste o jumatate de ora, m-a sunat, tot de la Palatul Victoria, Silviu Brucan. I-am dat acelasi raspuns: „Imi pare rau, dimineata lucrez“. „Bine, atunci sa ramâna pentru dupa-amiaza“, a zis eminenta ideologica a Frontului. Si am stabilit ca, in jurul orei 15.30, voi fi la Palatul Victoria. Abia am inchis telefonul si am fost sunat iarasi de la cabinetul lui Iliescu: „Domnul presedinte e de acord sa discutati dupa-amiaza“. „Regret - am zis - dar intre timp am stabilit o intâlnire cu domnul Brucan. Daca, dupa aceasta intâlnire, domnul presedinte mai e disponibil, voi veni“. Mi-am dat seama ca articolul meu iritase rau noua Putere. La 15.30, când am intrat in cabinetul lui Brucan, am zarit, pe birou, textul, decupat din ziar si plin de sublinieri facute cu un creion rosu. Convorbirea a debutat prost, cu o