Debarcarea in stil democratic a lui Ion Iliescu contine si o normalitate. O normalitate tirzie si extrem de ciudata. Chemarea adresata lui Ion Iliescu in vara trecuta sa se intoarca in PSD si sa-i preia destinele tine de arta prefacatoriei. Iar trintirea de la congres, de cinism. Din vara trecuta si de acum doi-trei sau cinci ani si pina azi nu s-au produs schimbari spectaculoase.
Mai mult sau mai putin, relatia dintre partid si tatucul sau a ramas oarecum aceeasi. El ii dojenea sau chiar ii ameninta, dar nu trecea niciodata dincolo de cuvinte. El era saracul si cinstitul, cirligul de credibilitate la saracimea si proletariatul Romaniei, in timp ce adeptii si suporterii isi umpleau buzunarele.
"Reforma" partidului s-a transformat insa nu in pedepsirea celor mai vajnici, ci in eliminarea protectorului.
Daca Ion Iliescu si-ar fi dat seama ce se intimpla in jurul sau, atunci n-ar fi ajuns sa traiasca scenele de joi cind, dupa 15 ani, inca o tinea cu tovarasu’ si tot mai intepa aerul cu degetul sau il taia felii cu latul palmei pentru a da forta "indicatiilor pretioase". N-a inteles nimic din ce se petrece si de aceea nu s-a retras la vreme.
Dimpotriva, a folosit toate prejudecatile si structurile ramase din comunism pentru a mai zabovi inca putin la putere.
Schimbarea lui Ion Iliescu are doar aparent aerul unei restructurari a PSD-ului. In toata perioada premergatoare congresului nu s-a inghesuit nimeni sa propuna strategii sau viziuni. Nici in timpul lucrarilor nu s-a conturat vreo directie.
Culmea este ca o privire pe lista victoriosilor ne trimite la o discontinuitate majora in raport cu electoratul traditional si ne obliga sa credem ca, fara sa fie un lucru dezbatut si adoptat de congres, pe nesimtite, s-a produs o alunecare spre centru.
Cit de tare raspunde Mircea Geoana aspiratiilor
