Haideti sa vedem ce elemente certe avem in privinta jurnalistilor rapiti in Irak. In primul rind, ei traiesc.

La o luna de la rapire sint in viata si nu par torturati. Apoi: nu exista nici o dovada certa ca grupul care pretinde ca-i detine ar avea legaturi cu temutul Al-Zarqawi. Trei: celula de criza anunta oficial ca linia de negociere cu rapitorii este deschisa si ca in cele patru zile ale ultimatumului se poate discuta cu rapitorii.

Sint elementele pozitive sigure, pe care se poate bizui speranta noastra ca istoria asta de razboi va avea un final fericit.

De partea cealalta stau presimtirile negre ca ostaticii au fost transferati sau, pur si simplu, vinduti de la o grupare la alta, ca rapitorii nu vor bani, ci se vor mentine in linia revendicarii politice, si ca situatia a evoluat in sens rau, adica e mai proasta decit in primele zile de dupa rapire.

Tot ce sta dincolo de informatiile si temerile lucide e un iures isteric, lacrimogen si inconstient care se revarsa seara de seara, prin televizoare, in ochii unui popor care nu pricepe prea bine ce se intimpla de fapt, cine minte si cine are dreptate. Ei, cine are dreptate?

De vineri seara, de cind noile imagini cu rapitii au facut inconjurul tarii, zeci de comentatori, analisti, jurnalisti, bagatori de seama sau specialisti in a-si da cu parerea despre absolut orice sar de pe un post tv pe altul, debitindu-si ineptiile.

E vinovat Basescu pentru ca a gestionat prost criza, e vinovat PSD-ul pentru ca a dus, in 2003, trupele acolo, sint vinovati jurnalistii care au plecat fara sa-si ia nici un fel de masuri de securitate, e vinovata toata Romania pentru ca nu are ce cauta in acest razboi.

Sa fim lucizi: prezenta militarilor nostri in Irak a fost o decizie politica, ani la rind am batut la portile NATO, dupa ce am cumpanit bunele si relele