Fotbal si violenta. De doua ori pe saptamana o parte insemnata a societatii civile organizeaza mitinguri. Pe stadioane. Singura forma de protest acceptata si incurajata de toate regimurile, cea fata de balonul rotund.
Nu e de mirare, meciurile de fotbal au inceput sa semene a mitinguri de partid. Acum cateva zile, pe unul dintre cele mai mari stadioane din tara s-au scandat, ca in vremurile bune ale nazismului, lozinci rasiste. E, in fapt, o recidiva de care finantatorii fotbalului romanesc par sa se bucure. Ii confirma politic si le asigura popularitatea. Pentru ca nicaieri nu e mai vizibila relatia dintre fotbal si politica extrema, ca pe stadioane. Nu intamplator, un patron de club, seful unui partid minuscul dar sulfuros, vrea sa fie presedinte de tara. Nu intamplator, amicul sau, seful unei asociatii patronale din fotbal, este si el parlamentarul unui partid extremist al carui lider ameninta nu demult ca va transforma vatra de romanitate a stadioanelor, in campuri de executie a dusmanilor de clasa si de rasa. Invocarea stadioanelor de la tribuna politica atinge in mod special emotivitatea romanului care are o slabiciune aproape structurala fata de tribunele pline. Sa fie de pe vremea romanilor, cand oamenii de rand erau hraniti cu paine si circ, sau de pe vremea comunistilor, cand nu primeau decat circ si Daciade? Nu putem sti. Cert e ca Romania profunda despre care vorbesc politicienii nu e de gasit in freamatul scolilor si nici in tacerea asurzitoare a bibliotecilor. Amfiteatrele Romaniei profunde sunt stadioanele. Aici, crainicul de pe stadion devine mai important decat bibliotecarul, iar patronul cluburilor de fotbal mai aproape de sufletul lor ca un director de scoala.
S-au demolat biserici, s-au profanat programe de invatamant, s-au luat premii internationale, nu s-au scandalizat ori entuziasmat mai multi oameni ca la un antrenament al unu
