Draga "Formula As",
Esti revista mea preferata, in care gasesc mereu lucruri interesante si utile, dar mai ales impresionante. Ma refer acum la frumoasa ta rubrica cu povestiri adevarate, "Din lumea necuvantatoarelor".
Citind mai demult o poveste despre "doua gaini", care mi-a placut foarte mult, mi-am amintit de frumoasa perioada de sapte ani, in care am crescut, pana sa merg la scoala, la bunicii mei, in Medias, precum si de fiinta care a dat culoare acestei perioade, o gainuta pe care o iubeam mult si pe care nu o s-o uit niciodata. Bunica avea multe gaini si eu le indrageam, astfel incat le-am botezat pe toate, dar cel mai mult o iubeam pe Cocuta. Ea nu era cea mai frumoasa, din contra, era alba si murdarice, era deja destul de batrana, dar cuminte. Nu se prea intelegea cu celelalte gaini, care o ocoleau, invidioase, deoarece Cocuta era preferata mea, dar si pentru ca era mai slaba decat ele. Ne-am obisnuit impreuna. Ea nu fugea de mine si ma asculta chiar si in libertate. O scoteam in gradina, unde intr-un coltisor, preocuparea mea principala era sa-i caut "delicatese". Nu facea mofturi la mancare, dar eu o hraneam doar cu "specialitati": viermisori, rame, gandacei si multa verdeata. Scotocea si ea prin gradina, dupa rame si gaze, dar cand veneam eu sa-i caut, statea cuminte langa mine si astepta sa o hranesc. Bunicii au o gradina foarte mare, plina de flori, printre care nici nu ma mai vedeam. Plecam cu Cocuta in expeditii printre ele. Pare ireal, dar ma urma pretutindeni, fara sa o chinui intr-o zgarda sau sa trag de ea. Ba, uneori, o plimbam pe aleea din curte, asezata pe o bucata mare de placaj trasa cu sfoara. Ea nu se speria, chiar daca faceam zgomot. O plimbam chiar si in caruciorul papusii, invelita in paturele usoare.
Cand faceam plaja in curte, statea langa mine pe paturica, printre jucarii, tolanita pe o parte, cu ochisorii inchi
