Ceea ce se pastreaza in memoria colectiva este adesea si un fruct al artei, nascut prin puterea ei de insamantare si de iradiere. Situatii, chipuri, simboluri sunt retinute mai pregnant daca peste ele a suflat si aburul fanteziei, daca au trecut prin filtrul creatiei. Cine nu cunoaste silueta fetei blonde, tunsa baieteste, care ia parte la incaierari, loveste dibaci cu spada in dreapta si in stanga si imprastie spaima printre soldatii ursuzi caliti in lupte? Pe Ioana d'Arc o vedem in piese de teatru si in filme, e un arhetip al curajului, al fidelitatii, al vocatiei de a se sacrifica, trasaturi accentuate de feminitatea feciorelnica si de iluminarea credintei. Prea putini stiu insa ca imaginea de sublimitate e o rastalmacire a realitatii. Fata din Orléans nu se pricepea sa manuiasca armele, era naiva, cu un orizont redus, tinuta mai curand in inventarul regimentului ca o mascota, sa aduca noroc, si ca a sfarsit arsa pe rug.
Citesc cu placere cronicile teatrale din Frankfurter Allgemeine Zeitung semnate de Gerhard Stadelmaier. El coboara analiza pe pamant, cauta expresii directe, familiare, rastoarna prejudecati, mizeaza pe spontaneitate si pe paradox. Plecand si de la cazul Ioanei d'Arc, cronicarul dezbate tema raportului dintre legenda si adevar (ziarul din 16 martie 2005). Nu e intamplare ca tocmai ce a fost produs al fictiunii e acceptat ca fapt petrecut aievea, beneficiaza chiar de mai multa crezare decat documentul confirmat istoric. In acest fel, imaginarul alunga relatarea prea banala, dar atestata in arhive, ii ia locul, devine mai plauzibil, desi nu dispune de legitimitatea realului. Ce nu a existat s-a impus, chiar daca e fictiune anuland marturia exacta.
Cotrobaind prin tolba cu exemple, cronicarul pune alaturi de obrazul gingas al fecioarei mutra posomorata a regelui Macbeth. Reproducand protestul recent al unor parlamentari scotieni, car
