Istoria Uniunii Europene incepe in 1950. La 9 mai, ministrul francez de Externe, Robert Schuman, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO).
Un an mai tarziu, la 18 aprilie 1951, Franta, Republica Federala Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg semneaza, la Paris, "Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului", care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.
In februarie 1953, piata comuna a otelului si carbunelui devine functionala, cele sase state fondatoare inlaturand barierele vamale si restrictiile cantitative cu privire la aceste materii prime.
Primele succese ale CECO, precum si avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea unificarii au determinat ministrii de Externe ai celor sase tari fondatoare sa opteze pentru continuarea procesului de integrare in domeniul economic, demers mult mai usor de realizat. Aceasta pentru ca intentia de a crea o comunitate politica europeana a esuat in august 1954, dupa ce Parlamentul francez a respins tratatul privind Comunitatea Europeana a Apararii.
Conferinta de la Messina, din 1955, a incredintat unei comisii prezidate de ministrul belgian de Externe, Paul Henry Spaak, sarcina studierii posibilitatii unei integrari economice progresive.
Raportul prezentat de acesta, un an mai tarziu, a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) si a Tratatului Comunitatii Economice Europene (CEE).
Cele doua documente, cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma, au fost semnate de catre cele sase tari membre ale CECO si au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.
Dupa largiri succesive (1973 - Danemarca, Irlanda si Marea Britanie; 1981 - Grecia; 1986 - Spania si Portugalia), denumirea tot mai des folosita pentru aceasta structura a fost aceea de "Comunitate Europeana", marcand
