Ar trebui sa ne retragem trupele din Irak ca urmare a ultimatumului dat de teroristii care-i detin pe cei trei ziaristi romani? Aceasta intrebare nu se poate pune la rece si nu poate fi discutata cu calm.

Aproape orice poti spune in situatia de fata se reduce la un tipat de frustrare si de agonie, pentru ca nu traim in acest moment o drama (ca un impas politic ce s-ar putea negocia), ci o tragedie. Intr-o tragedie nu exista cai de a evita nenorocirea. Orice raspuns ai da, el se dovedeste aberant si inacceptabil.

Este motivul pentru care oamenii renunta sa abordeze intrebarea frontal, preferand s-o desfaca in partile ei componente: e bine sa avem trupe in Irak? E bine sa cedezi unui santaj politic? E mai pretioasa viata unui cetatean decit politica de stat (sau decat orice altceva)? Aceste intrebari insa au legaturi foarte indepartate intre ele si practic nici o legatura cu nevoia de a lua o decizie rapid

a in situatia concreta din teren.

De fapt, situatia concreta e inanalizabila, caci se reduce la propria ei enuntare. Ce se intreprinde concret nu mai sunt nici macar negocieri (fiind vorba de un ultimatum), ci chestiuni de logistica: pastrarea contactului cu rapitorii, localizarea lor in teren, proceduri curente, cit se poate de practice in astfel de situatii.

Nimeni nu-si mai pune problema vreunei legitimitati morale, politice sau de alta natura. Cum ii scoatem vii de acolo? Iata tot ce conteaza.

In astfel de imprejurari se arata (sau se nasc, daca nu existasera deja) idealistii, umanistii, pacifistii neconditionati. Ei cer statelor sa se retraga din orice conflicte in numele unei ideologii a iubirii. Orice razboi e rau, prin urmare el nu trebuie purtat. Nici un pret nu e prea mare pentru evitarea lui.

Cei ce gindesc astfel, pacifistii britanici ce refuzau razboiul contra lui Hitler, b