Fiecare îşi caută un loc sub soarele literar; e firesc. Dar parcă prea mulţi autori ai noştri, nesiguri pe rezonanţa operei lor, aduc şi introduc în discuţie elemente cu totul exterioare, de care se agaţă pentru a se propulsa. O funcţie înaltă, cu putere decizională, o anume prosperitate financiară, o rubrică într-o publicaţie de mare tiraj: iată tot atâtea adjuvante pentru o "carieră" pe care numai volumele scrise şi publicate o pot realmente contura. Sunt de admirat, atunci, acei scriitori care se folosesc exclusiv de mijloacele profesiunii lor, înfăţişându-se în faţa publicului şi a criticii cu cărţile curate, fără anabolizante extraliterare...

Prozatorul Virgil Duda se numără printre ei. Emigrat în Israel în 1988, după ce semnase, pe durata a două decenii, un număr semnificativ de cărţi (titlul cel mai pregnant: Anchetatorul apatic, 1972), el se prezintă după Revoluţie cititorului român cu mai multe romane, diferite ca factură şi structură. Toate, excelent scrise. Şase femei este al cincilea şi are destul de puţine în comun cu apariţiile precedente: A trăi în păcat (un roman de dragoste adulterină, comutat dramatic la final, prin episoadele pogromului de la Iaşi) şi Viaţă cu efect întârziat (roman confesiv, cu un accent polemic - o spunea chiar autorul - faţă de "excesul de personaje" din cartea anterioară). Ceea ce se păstrează, ca o adevărată axă a prozei lui Virgil Duda, este erotismul pronunţat şi lăbărţat în relaţiile umane, abundenţa de scene şi episoade cu încărcătură şi "descărcătură" sexuală. Dacă în romanele lui Nicolae Breban, de pildă, raportul sexual este răsfrângerea unui raport de forţă, consecinţa fizică a unei înstăpânitoare ideologii, în cele ale colegului de generaţie "şaizecistă" sexul reprezintă factorul decisiv, iniţiator şi concluziv. Calitatea scriiturii estompează puţin liniile de forţă ale acestei mecanici (care, la câţ