(urmare din numărul trecut)

Textele regretatului Cristian Popescu reiau lumea lui Caragiale sub unghiul unei stilizări ce aruncă asupră-i un văl de poezie ambiguă. O muntenească mixtură de sentimentalism şi persiflare trasează contururi insinuant precise, de-o sfidătoare naivitate, precum în tablourile lui Rousseau Vameşul: "Toată familia mea benchetuieşte la ŤLocal familialť". Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verişoare. Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuţit pe cuţit, priveşte buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrşt, hîrşt, cuţit pe cuţit. într-un colţ un ţigan îşi înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătuşile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc". Dar la un moment dat un suflu afectiv sporit face ca figurile statice să prindă viaţă, să freamete fantezist, să-şi ia zborul precum în picturile lui Chagall: "E nuntă, linişte. Flutură vîntul rufe albe, întinse pe frînghie la ŤBirtul înfrăţireať". Mireasa se-nvîrte printre mese. E tînără, strălucitoare. Toţi o ciupesc, o cheamă, o sărută. O retuşează, o rujează, îi cîntă. Bem. Umbra se-nalţă-ncet ca fumul, din pahare. Bunica-i fericită şi valsează. Zîmbeşte tandru de pe etichetă, de pe sticlă. Şi ne cuprinde cu mîinile de după gît, ne cheamă să fugim cu ea în noaptea nunţii". Emoţionante sînt numeroasele referinţe thanatice cărora azi le acordăm un sens premonitor. Tînărul bard căruia i-a fost sortită o dispariţie prematură îi înfăţişează obsesia, filtrată prin aceeaşi atmosferă duios-burlescă ce, minimalizînd viaţa, nu ia prea în serios nici moartea: "în fiecare seară mama ne povesteşte cît de straşnic sînt aliniate crucile în cimitirul militar şi cum stă crucea ta în fruntea rîndurilor că doar e cruce de colonel. Şi ne spune că le-ai ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bine