La 10 octombrie 2003, notam într-un carnet pierdut, pe când redactam reflexele pariziene la volumul al doilea de memorii, apărut la finele lui 2004, ceva despre mormântul baroc de marmoră roşcată al lui Napoleon, pe care în toţii anii trecuţi îl evitasem, nu ştiu de ce, ori de câte ori se nimerea să fiu în Capitala Franţei...

Acum, ştiu de ce. Mi-am amintit. Din cauza lui Tolstoi...

Lăsând la o parte faptul că acest mormânt somptuos mi se părea, din reproduceri,... mai puţin decât un loc de veci, un fel de operă de artă emfatică, în sine, fără legătură cu Subiectul, hiperbolizând ceea ce se cuvine să fie grandios, - conced, - însă totuşi, simplu, uman...

Şi mausoleul lui Lenin, când l-am văzut prima dată, la Kremlin îmi produsese o reacţie de refuz, de repulsie, ca înaintea unei scamatorii, îmbrobodind nepermis de mult Natura. Contrar ţărăncii siberiene în târlici, de lângă mine, de care am mai scris, cum şedeam la rând, şi care bătea mătănii grele, ortodoxe, până la pământ, înaintea mumiei de sub sticlă, până ce ofiţerii respectivi cu paza interveniră...

Cu Napoleon, fusese altceva. La mijloc era fraza lui Tolstoi, rostită în 1857, la Paris, când ajunsese întâia oară în faţa mormântului imperial: "Oribilă, zeificarea acestui scelerat!" Precum şi celelalte cuvinte ce se adaugă portretului făcut în Război şi pace:

"Napoleon, această insignifiantă unealtă a istoriei, care, niciodată, nicăieri, nici chiar în exil, nu a dat dovadă de demnitate umană". Geniile, oricum, interpretează diferit această stare omenească.

Alteori, Tolstoi scrie de-a dreptul despre... inconştienţa înaintea evenimentelor istorice, punând totul pe seama caracterului italiot, cabotin, al Corsicanului.

La faţa locului,... păşind şi eu prudent pe lângă stupiditatea încremenită a privitorilor uluiţi