Fapt mai puţin observat de critica literară, Ţiganiada nu a trecut încă pe sub ochii unui cititor împătimit. Pasionat, vreau să zic, de poemationul lui Budai-Deleanu aşa cum doamnele secolului al XIX-lea erau pasionate de romanele lui Balzac. S-au făcut îndeobşte referiri la absenţa cititorului-model, care ar satisface latura de precizie a lecturii, dar a fost ignorată necesitatea unui ataşament al lectorului faţă de text. Epopeea lui Budai-Deleanu nu a avut şansa Eneidei (memorizată de Euler) sau a Crailor... lui Mateiu Caragiale (o altă carte cu cititor-model neidentificabil). în fond, cititorul ideal nu este decât moştenitorul legitim al celui căruia - nedisimulat - cartea i-a plăcut. Este, în adevăr, dificil să parcurgi textul umăr la umăr cu Parpangel sau vers de vers cu Leonachi Dianeu. Una dintre cauzele acestui clivaj este, în viziunea mea, opacitatea spaţiului din interiorul poemului. Nu e facilă rătăcirea în siguranţă într-o asemenea lume. Drumul dintre Flămânzi şi Inimoasa nu poate fi vizualizat de un imaginar comun (aşa cum se întâmplă, să zicem, cu drumurile lui Sadoveanu sau Rebreanu ori chiar cu acelea, riguroase, ale eroilor din basme). Pe deasupra incomodează şi imprecizia delimitării acestui spaţiu: e Muntenia lui Vlad? E Eghipetul lui Dianeu? Sau o bibliotecă enormă şi inaccesibilă din care intervin Onochefalos, Erudiţian, Idiotiseanu?

Devine evident că spaţiul epopeii lui Budai-Deleanu diferă mult de oricare dintre spaţiile accesibile cititorului. Avem pandemonii în care se pătrunde fără cezuri, călătorii narative într-un Paradis cu arhitectură gastronomică, dispariţii nemotivate. Aşa încât geometria reliefului din Ţiganiada, cu denivelările sale, e absolut nefirească. La fel cum, nici sub aspect literar, Budai-Deleanu nu se află într-un canon al firescului. El construieşte, cu bună ştiinţă, o jucăreauă deloc uşor de abordat. Com