Nu există, spunea undeva Thomas Carlyle, o Rună magică mai ciudată decît cartea. O Rună ce poate lua chipul unei oglinzi: dacă în ea priveşte o maimuţă, nu are cum să apară un înger. Cartea este un prieten cu bun-simţ: ştie să tacă atunci cînd ne oboseşte. îndeobşte deschid o carte ca pe un pepene copt. Feşteala, aroma îmi aţîţă apetitul. înfulec pofticios, căutînd să nu-i risipesc sucul. Dar nici să-i înghit coaja ori fărîmele. Vreau să-l dau gata dintr-odată. Să-l storc. N-am timp de dumicat. înghit iute. înghit tot. Chiar dacă sunt pîndit de indigestie. De care, mai întotdeauna, nu scap. Sunt însă, extrem de puţine, e-adevărat, şi cărţi pe care le degust ca pe caviar, sfărîmîndu-le cu dinţii fiecare mărgică, desfătîndu-mă cu zeama lor rafinată, primenitoare. De data aceasta înghit greu. îmbucătură cu îmbucătură. Parcă îmi pare rău că, încet, încet, se termină. Radicalizare şi guerrilla de Dan Dediu este o astfel de carte. De la Reflecţii despre muzică a lui Ştefan Niculescu nu am mai pus mîna pe un asemenea trofeu în cîmpul de vînătoare al muzicologiei noastre. Are tot ce-i trebuie pentru a fi expus şi impus, pentru a declanşa mirări şi admirări. Şi, ceea ce-i întru totul remarcabil, pare a fi dobîndit fără patimă ori afectare, fără hybris ori emfază. Dimpotrivă. Dediu nu vînează mai mult decît are nevoie sau decît poate duce şi aduce ca ofrandă. De fiecare dată însă vizează trofeul cel mare. îl hărţuieşte, epuizîndu-l. îl ţinteşte, doborîndu-l. Şi, culmea, vînatul pare mîndru de vînător. Se arată mai mereu în toată strălucirea şi fălnicia lui. Am citit cartea lui Dediu simţind din plin cum intuiţiile, gîndurile, opiniile, viziunile pivotează, fandează, se cuplează, se potenţează, alintă, muşcă, răpesc, subjugă. într-un cuvînt: lucrează. Cum însuşi lectorul este pus să lucreze intens, chiar dacă senzaţia cea mai stăruitoare este aceea că devine părtaş la o de