S-au împlinit de curînd 105 ani de la naşterea lui Alexandru Philippide (1 aprilie 1900 - 8 februarie 1979). Poet extrem de discret şi auster, un om care, prin izolare şi amabilitate superioară, îşi capătă reputaţia de "indiferent" este, în fond, unul dintre cei mai frămîntaţi vînători de "eterne efemere". Admirator al valorilor clasice, moşteneşte de la tatăl său, Alexandru I. Philippide, filolog cu renume şi academician, acribia abordărilor culturale. Deşi criticii şi istoricii literari reclamă o frustrantă lipsă de biografie, din puţinele date cunoscute despre poet se pot reconstitui schelele "şantierului" în care s-a zămislit sobra sa personalitate. Rădăcinile i se trag din Miliés, de la poalele muntelui Pelion (Thessalia). Pe linie paternă este grec, stră-strănepot al unui Dimitrie Philippide, devenit călugăr sub numele de Daniil. Acesta scrie Istoria României şi Geografia României, publicate la Leipzig în 1816, după ce se stabilise definitiv la Iaşi pe la 1801. În poezia Omagiul unei umbre, care deschide ultimul volum, Vis şi căutare, poetul îşi autentifică încă o dată originea în vechiul cărturar : "Născut aici, în ţara cu mituri titanide, / Strămoş al meu, Dimitrie Philippide" şi se arată mîndru că moşu-său, întîiul, a dat ţării de adopţie numele de România: "Te-ai alipit de ţara ce-ţi dete adăpost / Şi-n scris întîia oară zicîndu-i România / Şi dîndu-i clar, tu cel dintîi în lume, / Firescul şi cuprinzătoru-i nume". Tatăl poetului nu-şi reneagă nici el obîrşia. Dimpotrivă. În monografia lui Iorgu Iordan dedicată profesorului şi mentorului Al. I. Philippide, apare un episod semnificativ. Întrebîndu-şi îndrumătorul lucrării de doctorat de ce tocmai un partizan atît de bătăios al ortografiei fonetice face excepţie în cazul propriului nume, lingvistul primeşte răspunsul printr-o glumă cu destul substrat: "Scriindu-mi numele aşa cum ştii, arăt lumii că mă c