Vorbe. Vorbe. Vorbe.

Vîlva din jurul nominalizărilor şi a premiilor UNITER poate să reflecte, de ce nu, şi interesul pe care, în timpul celor cincisprezece ani de cînd Caramitru le-a introdus în circuitul nostru teatral, acest sistem îl generează în rîndul creatorilor. La urma urmelor, este ceva firesc, este un sistem de evidenţiere a unor creaţii, este o sărbătoare, un joc pe care începem să-l învăţăm şi noi, cu învingători şi învinşi, cu dorinţe şi suferinţe, cu erorile şi nedreptăţile lui. Încet-încet, artiştii s-au obişnuit cu valoarea unei nominalizări - noţiune încă străină în alte bresle - cu emoţia aspiraţiei la această distincţie, în fond, ca şi la premiul propriu-zis. S-a creat o tradiţie şi este bine să ţinem cu toţii la astfel de construcţii. Dintr-un an teatral, se aleg doar cîte trei creaţii sau creatori pentru fiecare categorie, lucruri deja cunoscute. Cum cunoscut este şi faptul că funcţionează două jurii, unul de nominalizări, format doar din critici de teatru, şi un juriu final, care acordă premiile în seara Galei, format din scenografi, regizori, actori, critici. Un juriu complex, care nuanţează receptarea, analiza, în care dialogul conţine argumente punctuale, specifice fiecărei profesiuni. Din păcate, întotdeauna s-au făcut greşeli, nedreptăţi, unele majore, întotdeauna au existat nemulţumiri, comentarii. Uneori

s-au dat premii la o ediţie pentru compensarea unor erori din alţi ani, alteori au fost omise pur şi simplu lucruri extrem de importante. Uitîndu-mă pe lista nominalizărilor şi a premiilor acestor cincisprezece ani, observ că, de pildă, Alexandru Dabija nu are nici un premiu de regie, că Silviu Purcărete nu a primit decît pentru Titus Andronicus, că Marcel Iureş n-a luat premiu pentru un rol ca Richard al-III-lea, că Ghetoul lui Victor Ioan Frunză nu figurează nici el pe lista nominalizărilor sau a premiilor