Doar puţin medici, mai degrabă vraci, "tomnitorii" ştiu să pună oscioarele la loc. Tot aşa cum alţii se pricep să le fure. De la vechile căpetenii de trib, "decorate" cu arşice de om, pînă la osuarele profanate ale vremii noastre, drumul e lung şi povestea ciudată. O spune, en miettes, Filip Florian, în romanul cu care debutează, Degete mici, de curînd publicat la Polirom. Se adună, în carte, ca pe buza ciobită a vreunei ulcele dintr-o "cultură" oarecare, o lume-fagure, făcută din trabecule inegale, în care feluritele curiozităţi sînt hăituite tot timpul de iutea, schimbătoarea curiozitate.

In anii "dinainte", nişte necunoscuţi (critici gălăgioşi ai regimului, "tineri nesupuşi ca atîţia alţii, unii care nu mai aflaseră gustul greţos al domesticirii, al blazării, chiar al trădării", cine ştie...) au fost trimişi "la odihnă" într-o staţiune cu atare specific. Aşa se pare. Osemintele lor, descoperite din greşeală prin anii '90 şi ceva de un copil care căuta rîme pe lîngă castrul roman, atracţia orăşelului, fac repede senzaţie. În cîrligele vii, bune pentru dat la mreană, se prind, unii după alţii, poliţişti, magistraţi militari, legişti, arheologi. Toţi schimbă săpăturile la fortificaţiile strămoşilor pe alt subiect de cercetat, speculat, bîrfit cu patimă provincială, ruginită de-atîta monotonie. În istorisirile aşa-zicînd clasice de gen, bunăoară, la întîmplare, Cad zidurile (romanul lui Babs H.Deal, nu al Cellei Serghi...), un singur schelet (dar atîtea...) ieşit din pămînt sau din mortar trage după el fire din trecut care leagă vieţi la pachet, amintiri prespălate şi vag incomode. N-aş spune că lucrurile stau chiar la fel în Degete mici. E, mai curînd, o problemă de interese, parţial suprapuse, şi de straturi. Parţial suprapuse. Dacă uiţi (deşi nu-i o treabă uşoară) de nada şi mai mare, şi mai mică, şi mai gustoasă, şi mai sălcie pe care ţi-o aruncă