Inrudirea etimologică dintre cuvintele persoană, personaj şi personalitate este cît se poate de evidentă. La originea lor stă latinescul persona "mască, personaj jucat de un actor"; cuvîntul a fost moştenit sau preluat pe cale cultă în limbile romanice, a fost împrumutat şi de alte limbi (engleză, germană), a căpătat sensul principal de "fiinţă umană, văzută ca individualitate", a produs în timp numeroase derivate, compuse, sintagme care s-au influenţat reciproc şi ale căror sensuri specializate au trecut adesea dintr-o limbă în alta. În DEX, care indică doar sursa directă, doar legătura imediată, persoană este explicat ca provenind prin etimologie multiplă din termenul latin preluat pe cale cultă, din germană (Person) şi franceză (personne); în Dicţionarul Academiei (DLR), apare ca sursă şi italiana (persona). Tot în DEX, personaj este prezentat ca un produs al fr. personnage, it. personaggio (sursa italienească fiind necesară mai ales pentru a explica varianta învechită personagiu), iar personalitate e raportat la fr. personnalité şi germ. Personalität. Natura surselor imediate - germană şi franceză, latină şi italiană - reflectă o anume istorie culturală, indicînd influenţele moderne asupra limbajului literar românesc, în special modelele lexicului filozofic sau artistic. Persoană este atestat la sfîrşitul secolului al XVII-lea, la Dosoftei: "o faţă, adică o personă" (în Molitvenic de-nţăles, Iaşi, 1681), aşa cum o arată Dicţionarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1992), de la care preia datarea şi Dictionnaire des emprunts latins dans les langues romanes (2004). E un context caracteristic pentru situarea termenului în limba veche (în care echivalentele sale erau faţă şi obraz). E regretabil că Micul dicţionar academic (MDA, vol. III, 2003) nu a folosit toate sursele disponibile, oferind pentru cuvîntul persoană o atestare cu un