Cât şi cum se poate apropia poezia de Dumnezeu e o întrebare ce revine frecvent în istoria literaturii din Evul Mediu încoace. Orice act poetic e un act religios - se poate răspunde pe urmele Abatelui Bremond, însă, cred eu, fără o îndreptăţire perfectă a acestei generalităţi, o speculaţie riscantă. Dar Rimbaud şi alţi eretici? Pe ei unde îi situăm? Nu orice cuvânt poetic se trage direct din logosul divin, cum le place unora să creadă, pentru a înnobila poezia şi a o sanctifica, indiferent de conţinutul ei. Fără îndoială însă că există poeţi privilegiaţi în raport cu sacrul, poeţi cu har, iar cuvântul lor este purtător de sens creştin şi stimulator al credinţei. Există o gradualitate a apropierii de transcendent, identificabilă şi în rugăciune. Există, prin urmare, poeţi mai mult sau mai puţin religioşi, unii care au realizat o comuniune cu divinul, ajungând până la o anumită treaptă, alţii care au eşuat, alţii care îşi întreţin voit o stare de scepticism sau o febră de căutare permanentă. În Rondelul ajungerii la cer, Al. Macedonski nu crede într-o astfel de gradualitate a străduinţei şi a transfigurării: "În cer s-ajunge dintr-un salt,/ Sau nu s-ajunge-n veci de veci.../ Te-aruncă-n el un cântec-nalt,/ În care-al vieţei plâns îneci". Macedonski e singular şi în această privinţă, ca în multe altele. Pentru el poezia nu e o scară spre cer, ca pentru toţi ceilalţi devotaţi ai înaltului, e un salt fără nici un fel de pregătire spirituală, o proiecţie fizică direct în cer, fără nici o translaţie, fără nici o evoluţie.

Adevărul e, din punctul meu de vedere (şi nu numai al meu, desigur), că există diferenţe considerabile între poeţi în năzuinţa lor spirituală şi în capacitatea lor de expresie, în funcţie de înălţimea până la care pot urca pe scara spre cer, în funcţie de accesul spre mister, în funcţie de sugestia şi deschiderile metaforei revelatorii. P