Faust, Hamlet, Stavroghin – raii literaturii europene – incearca zadarnic sa-i vampirizeze cu personalitatile lor demonice pe naiv-bunii Emma Bovary, Miskin, don Quijote sau – de ce nu – pe seninul Pacala. Literatura este cind gnostica, cind comun-simtitoare; uneori tragica, alteori comica; cind sublima, cind frumoasa. Astazi, avind convingerea ca gnoza n-ar insemna nimic fara simtul comun, tragicul fara comic si sublimul fara frumos, il admiram si compatimim deopotriva pe don Quijote ca pe orice adevar adevarat recunoscut, cu regret, in spatele Adevarului-iluzie.

In urma cu 400 de ani, Juan de la Cuesta, un editor de pe strada Atocha din Madrid, publica romanul El Ingenioso Hidalgo don Quijote de la Mancha de Miguel de Cervantes Saavedra. In acelasi an, romanul va cunoaste alte patru editii si, curind, se vor arata primii imitatori. Hidalgo era un titlu de noblete marunta, rurala – hijo de algo – „fecior de ceva“, fiul unui om care, odata, a fost cineva. In 1605, insa, burghezia spaniola se imbogatea in detrimentul nobilimii agrare, Invincibila Armada fusese invinsa de Anglia care devine stapina marilor, iar regatul Castiliei incepe sa-si piarda prestigiul european. Velázquez are abia sase ani si va mai trece o jumatate de secol pina cind va picta Meninele, simbolul rupturii dintre cuvinte si lucruri si totodata actul de nastere al modernitatii. In Franta, domnea primul rege nascut protestant – Henric al IV-lea –, dovada a declinului Bisericii catolice in Europa. Il Siglo d’oro se incheie si, cu el, hegemonia europeana a Spaniei.

Secolul al XVI-lea cunoaste civilitatea, asa cum a fost ea prescrisa in tratatele lui Erasmus Desiderius (de pilda, Educatia unui print crestin, de la 1516), ca termen intermediar intre curtenia medievala si civilizatia moderna. Prins la mijloc, personajul lui don Quijote isi va vedea temperat machismul consubstan