Prin ultimul sau spectacol, Woyzeck, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, regizorul Mihai Maniutiu pare sa se fi intors ceva mai decis spre acel „teatru al nelinistii“ dupa care tinjeste nostalgic de ceva vreme. In spectacolul de la Cluj, textul nu mai exista, intr-adevar, decit ca o „aura“, ca o „stare“, si nicidecum ca o forma autonoma de expresie sau ca suport bine definit al jocului actoricesc.
Sa luam de exemplu o replica a Capitanului din prima scena: „Nu mai pot sa vad o roata de moara, Woyzeck, fara sa devin melancolic“. In rolul Capitanului, Bács Miklós arata si urla ca un nazist la comanda unui lagar de concentrare, asuda ca un porc si profita de orice ocazie pentru a-si exercita tirania si impulsurile malefice. E greu de crezut ca aceasta „fiara“ poate fi uneori si melancolica. Ritmul grabit, cruzimea si salbaticia gestului corporal fac ca orice nuanta de tandrete sa paleasca; mai mult, ajung sa sufoce textul (sensul) printr-o izbinda cinica a greutatii asupra respiratiei (si nu invers, asa cum o realizase Nijinski la inceputul secolului trecut).
In 1970, Penciulescu monta si el Woyzeck, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt, si, dupa cum spune o „cronica a vremii“ semnata de George Banu, spectacolul era „gindit intr-o cheie austera“, „fara accente expresioniste“, „unde totul este supus privirii“ si unui „erotism condensat“, „o lume calma si ucigasa“, in care „povestea se spune intre ei, intre actori“ si „totul devine comunitate“; „o peseverenta macinare ducind la distrugerea lui Woyzeck“. Spectacolul lui Maniutiu se afla exact la antipodul viziunii lui Penciulescu. Scenografia (realizata de McRanin) este de o evidenta (desi cam stridenta) factura expresionista; povestea nu se spune intre ei, intre actori, ci retoric, cu fata spre public; lumea nu este deloc calma, ci agresiva si compulsiva, erotismul nu este nicidecum condensat, ci,
