In ultimii cincisprezece ani – pentru ca de-a lungul deceniilor comuniste o astfel de problema nu s-a pus niciodata la modul programatic si profesionist – s-a vorbit mult si adeseori despre promovarea culturii romanesti peste hotare. Cu toate acestea, inca nu s-a depasit stadiul bunelor intentii si, desi numarul traducerilor din literatura autohtona este considerabil mai mare, desi mai multi autori romani au devenit cunoscuti in afara granitelor tarii, nu se poate vorbi, deocamdata, de strategii coerente de promovare, la nivel institutional. Spun asta deoarece majoritatea reusitelor de acest tip s-a datorat contactelor personale, entuziasmului unor traducatori, interesului manifestat de diversi editori straini fata de o carte sau alta si prea putin unei strategii culturale nationale.

Citeam zilele trecute un interviu cu directorul Institutului Polonez din Bucuresti, Roland Chojnacki, publicat in numarul din aprilie al revistei Cuvantul, in care se vorbeste despre existenta, in Polonia, a unui Institut al Cartii, „care se ocupa exclusiv de promovarea literaturii polone in strainatate, dispunind, in acest scop, de un buget“. Cit de util este acest institut putem constata cu totii, nu doar prin traducerile in limba romana din autori polonezi, ci, mai ales, prin ecoul pe care literatura poloneza il are pretutindeni in lume. Acelasi lucru se poate spune si despre literatura ceha sau despre cea maghiara, ca sa nu ma refer decit la spatiul cultural aflat, pina in 1989, sub guvernarea partidelor comuniste. Sa fie oare literatura romana mai neinteresanta, mai lipsita de valoare estetica? Cred ca o astfel de intrebare este, din start, prost formulata. Fiindca ceea ce lipseste, in mod evident, culturii noastre nu este valoarea, ci mecanismele eficiente de promovare, ne lipsesc, cu alte cuvinte, viziunea pe termen lung si politicile culturale coerente care sa-i dea