A apărut în româneşte ediţia a doua din Adevărul minciunilor, cartea de eseuri a lui Mario Vargas Llosa (traducere de Luminiţa Voina-Răuţ, Editura Humanitas). Primul text din volum îşi propune o definire a ficţiunii, iar ultimul este o pledoarie în favoarea lecturii. Între ele - treizeci şi şase de eseuri despre romane importante ale secolului XX, de la Joseph Conrad - Inima întunericului, pînă la Antonio Tabucchi - Susţine Pereira. Llosa vine mereu cu o privire proaspătă şi, precum alţi mari romancieri care fac critică literară, nu se fereşte cîtuşi de puţin de adevărurile simple. Textele sale au o claritate didactică, par scrise fără efort şi preocuparea de a părea subtil şi profund. În ce constă totuşi noutatea lecturilor pe care le propune Llosa? Mă voi opri asupra eseului despre Străinul lui Camus. Din mai multe motive. Cel mai evident este acela că avem a face cu un text care a marcat o epocă şi a cunoscut, totodată, o posteritate extraordinară. Obiect de studiu în şcoli şi universităţi, a fost întors pe toate feţele şi i s-au aplicat nenumărate grile de interpretare. A pretinde că spui ceva nou despre micul roman camusian din 1942 e un pariu riscant. Llosa ne arată mai întîi că nu se grăbeşte. O ia încet, metodic, aminteşte împrejurările conceperii romanului şi prima analiză importantă, cea a lui Sartre, care leagă Străinul de Mitul lui Sisif. În această perspectivă, eroul, Meursault, este o victimă a mecanismelor sociale, a unei lumi absurde şi a unei existenţe fără sens, la fel ca personajele kafkiene. Curînd însă se impune o altă interpretare, agreată de Camus însuşi: incapabil de minciună, Meursault ar fi un exponent al vieţii autentice, eliberate de convenţii. Nu e condamnat pentru crima lui, ci pentru că nu a plîns la înmormîntarea mamei, pentru că imediat după aceea s-a dus cu Marie la plajă şi la cinema, pentru că, aşadar, nici măcar nu s-a ost