Scriam în Dilema veche, luna trecută, că opera lui Sade a fost considerată şi din unghiul literaturii pure. Divinul marchiz are, pe lîngă epica incendiară, o corespondenţă în care apare ca un soţ de o patetică banalitate, foarte îndrăgostit. La urma urmelor, cum s-a sugerat, creaţiile sadiene ar putea să fie simple combinaţii ale fanteziei, compuneri, arabescuri ingenioase ale aceloraşi şi aceloraşi figuri imaginare. Chiar dacă e aşa, rămîne problema angoasantă a raportului dintre literatură şi realitate. E posibilă o lume pur scriptică, fără nici o legătură cu lumea de piatră şi carne care ne înconjoară? Dacă nu, este relaţia aceasta cu sens unic, de la realitate la ficţiune sau dublu, în ambele sensuri? Mulţi au văzut în filmul lui Pasolini, Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei, pe eroii lui Sade travestiţi ca lideri fascişti ai efemerei republici mussoliniene de la Saló şi au simţit această adaptare ca pe o insuportabilă atitudine tezistă. Dar nu pot uita că există în scrierile marchizului o neobosită, dominantă nostalgie a puterii: fără ea, opera imensă, stufoasă, proliferantă a autorului lui Justine nu ar fi fost niciodată concepută. Şi unde e vorba de putere, de înstăpînire, există suspiciunea voinţei de transpunere în realitate. Nu există coincidenţe. Pe cînd mă gîndeam la lucrurile astea, a apărut, la Editura Polirom, cartea Ruxandrei Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura lagărelor comuniste*. Este ediţia a doua, revăzută şi (mult) adăugită a lucrării apărute în 1998 la Editura Fundaţiei Culturale Române. Nu vreau să analizez aici întreaga lucrare, săvîrşită cu benedictină răbdare de Ruxandra Cesereanu. Nu se va mai putea trece prin literatura Gulagului românesc fără ghidajul ei, care însoţeşte cititorul ca Vergiliu pe Dante, în infern. Făcînd abstracţie de ficţiunea propriu-zisă inspirată de închisorile comunist