Nu sîntem cei importanţi Există o cultură veche, o cultură modernă şi, desigur - altfel nu ne-am fi polarizat să dezbatem - o cultură a prezentului. Despre o cultură viitoare se poate vorbi doar în termenii unei revolte de felul celei macedonskiene din Poezia viitorului. Ar trebui să căutăm sensul înnoirii unei culturi în chiar sarcofagul celei trecute sau abia trecute. Fără a propune patricidul, e de spus că orice înnoire culturală se petrece pe cadavrul părinţilor, pe trambulina unei negări, a unei insurgenţe. Construcţia însă este mereu şubredă, pînă ce capătă consistenţa unei iminenţe a decesului, a negaţiei, ca într-un perpetuum mobile. Cu alte cuvinte, pînă ce nu se află la extremitatea dinspre moarte, o cultură nu este coaptă. Poate fi spectacol de artificii, poate fi zăngănitoare muzică de fanfară, poate fi erupţie incredibilă de fragmente disparate ce greu se încheagă în sistem. Dacă vorbim despre o nouă cultură bazată doar pe mijloace de comunicare, repudiem orice şansă de convertire a unor mesaje disperate venite dintr-o lume a sălilor de clasă cu tablă neagră şi stilouri cu peniţă de aur, alterate de tînguiri sfîrşite lamentabil. Încă noi nu trăim carnal un fel de nouă cultură băgată pe gît, ştampilată pe frunte şi în paşaport de cetăţean european. Europenismul este o altă nouă cultură ce suferă de ambitendinţă: spre centralizare şi, de asemenea, spre excepţie. Dar lucrurile sînt atît de cramponate, încît centralizarea este un fel de malaxor care îţi prinde în mecanismul lui eficient şi neobosit intenţiile, rezistenţele, proiectele revoluţionare etc., în vreme ce excepţia valorizează celebrarea diferenţelor majore, atît de semnificative, încît fac bine unei imagini complexe. Sîntem în cazul prejudecăţii că evoluţia se face prin revoluţie, sau ca într-unele dintre cel mai oximoronice şi pilduitoare situaţiuni din civilizaţia românească: disidenţa Se