Revista New York Review of Books publica, acum cîţiva ani, o poveste despre ultimul ţăran dintr-un canton al Savoiei franceze. Toate casele din zonă se vînduseră încet-încet la orăşeni, toţi tinerii plecaseră la oraş, bătrînii muriseră sau ajunseseră la azil, în loc de ţărani, zona era locuită de navetişti cu maşini frumoase care refăcuseră interiorul vechilor ferme, unii nici măcar francezi, copiii lor călăreau de plăcere, iar spaţiile verzi şi pădurea tînără creşteau, în detrimentul zonelor cultivate de către o mare companie care cumpărase partea mai compactă a terenului agricol şi o exploata cu moderaţie şi cum nu se poate mai ecologic şi silenţios. În acest peisaj, rămăsese un singur ţăran cu care întreaga comunitate se mîndrea şi de care se socotea responsabilă, mai ales că el nu mai lucra şi nu avea aproape nici un fel de venituri. Oamenii îi aduceau provizii de la supermarché cînd îşi făceau aprovizionarea, îl duceau la spital, de fiecare dată cînd îl găseau beat mort în şanţ, şi se ocupau de cheltuieli, că el nu avea asigurare medicală. Oricine ar fi murit de mult de pneumonie de la atîta zăcut prin şanţuri, dar nu el, şi deşi era o bestie şi mirosea ca naiba cînd intra în boulangerie, toată lumea îl trata cu deferenţă, pentru că oamenii voiau să fie capabili să arate copiilor lor cum arată un ţăran, un vrai. Cînd mă gîndesc la cîţi ţărani, cît se poate de vrais, aducem noi Europei, vreo şapte milioane de îndeletnicitori cu agricultura, din care vreo patru trăind la limita subzistenţei - mai mult decît celelalte ţări la un loc, exceptînd Polonia - mă cam apucă ameţeala. La lansarea, toamna trecută, a versiunii franceze a cărţii mele cu Nucşoara şi Scorniceşti, Deux Villages, am strîns multe mîini de asemenea locuitori în rural pasionaţi de ţărani. Editorul meu, l'Harmattan, fără măcar să-mi ceară părerea, dăduse oricum cărţii un subtitlu explicativ în