S-a semnat Tratatul. Ziua Istorică a venit, a trecut şi a lăsat în urmă un val de declaraţii, de proiecte, de promisiuni, de satisfacţii şi o clauză de salvgardare. N-a ieşit lumea în stradă de bucurie (o va face pe 1 ianuarie 2007), nu s-au organizat manifestări şi ceremonii ample. Dar s-au spus cîteva lucruri limpezi şi s-a insistat, în discursurile oficiale, asupra "reparaţiei istorice": de la Ialta încoace, e cel mai important lucru care ni s-a întîmplat, a spus preşedintele Traian Băsescu. Ni s-a împlinit un vis de o jumătate de veac. "Am încetat să mai fim o ţară de rangul al doilea", a declarat premierul Tăriceanu. Încă nu e clar dacă sîntem o ţară de rangul întîi, dar drumurile ne sînt deschise. Presa germană crede că noua extindere "le va sta în gît" ("lor", vechilor europeni), Le Figaro ridică semne de întrebare, Financial Times crede că în special România va avea mari dificultăţi în îndeplinirea obligaţiilor asumate pînă la 1 ianuarie 2007. Şi, pentru că francezii nu prea vor să voteze Constituţia europeană, atmosfera generală pe bătrînul continent se îndreaptă serios spre melancolia cronică. Dar nu mai contează. Momentul Istoric a fost marcat, schimbarea de destin naţional e implacabilă. Discutînd la scară istorică, privind lucrurile din jumătate în jumătate de secol, ne putem închipui că, dacă România din 2055 va fi o oglindă a celei de azi, Parlamentul acelui an va organiza, fix pe 25 aprilie, o sesiune solemnă a Camerelor reunite (mă îndoiesc că între timp va deveni unicameral), prin care va celebra decisiva semnare de Tratat. Cuvîntări, aplauze, invitaţi de onoare (cîţiva tineri membri ai Parlamentului din 2005, ajunşi între timp venerabili seniori ai politicii). "A fost o dovadă a unităţii întregii clase politice româneşti în jurul idealurilor umaniste", va spune liderul grupului (majoritar) popular-liberal-social-umanist (fost PUR), "în ciuda