Cine nu îşi aduce aminte de Baltagul? Romanul lui Mihail Sadoveanu pe care l-am studiat prin clasele de liceu? Eroina poveştii, un exemplu de tărie şi de perseverenţă pentru nişte liceeni ca noi, porneşte să-şi găsească bărbatul, mort sau viu, cu o măreaţă dăruire şi cu supunere faţă de reguli ancestrale. Înainte de a purcede la marea călătorie, am aflat noi, învăţăceii de clasă a XI-a, Vitoria Lipan a avut un sfat de taină cu două personaje. Cu preotul satului şi cu vrăjitoarea. Pe înserate, femeia a pornit spre casa preotului în speranţa unui ajutor, a unei poveţe. Preotul i-a dat sfatul la care s-a priceput şi şi-a primit mulţumirea cuvenită. Ieşind pe poartă, femeia s-a îndreptat spre casa vrăjitoarei. O femeie despre care în sat umblau vorbe dintre cele mai înfiorătoare. Cum că ar fi avut pitit un pui de drac care o ajuta în multe cele trebuincioase. Eroina noastră nu s-a speriat, ba chiar a intrat în casa întunecată cu speranţa unui sfat mai bun decît al preotului. În egală măsură cu preotul, vrăjitoarea îşi primeşte mulţumirea cuvenită. Cititorul adolescent, elevul, pricepe astfel că femeia se supune pe rînd slujbaşilor celor două puteri contrarii: preotului şi vrăjitoarei. Şi nu pare a fi nimic rău în asta. Gestul eroinei romanului dă astfel un plus de autenticitate. Ancestral, teama faţă de cele două forţe este cultivată. În vremuri moderne, pentru fetele atente la siluetă, postul a devenit o modalitate la îndemînă să slăbească. La sfîrşitul postului merg la împărtăşit arătînd mai bine. Să fim bine înţeleşi, nu sîntem nici împotriva respectului de sine şi nici împotriva postului. Nici măcar împotriva amestecului celor două pentru o cauză nobilă: curăţirea trupească şi sufletească. Ridicăm însă un semn de întrebare asupra sincerităţii exerciţiului de credinţă. Despre studenul care trece pe la biserică în ajun de examen pentru a aprinde o lumînare şi pe