Cronologia acestei poveşti triste - triste pentru că durează - începe în secolul al XII-lea, cînd, sub dinastia Nemanjici, provincia Kosovo era în centrul Imperiului Sîrb. Atunci s-au construit acolo multe biserici şi mănăstiri ortodoxe. În 1389, după o bătălie eroică, dar pierdută, stăpînirea turcă s-a instalat pe acel teritoriu pentru aproximativ 500 de ani. Mulţi sîrbi creştini au părăsit regiunea. Alţii au trecut la religia stăpînitorului. În 1989, cînd în urma unor incidente violente, Slobodan Miloşevici anulează autonomia acordată de Constituţia din 1974, se creează situaţia conflictuală care, în anii următori, a dus la decimarea militarilor şi la masacrele populaţiei civile, la strămutarea locuitorilor. Conflictul deschis dintre poliţia sîrbă şi Armata separatistă de eliberare a regiunii Kosovo (KLA) a provocat ultimatumul NATO, pus în aplicare în 1999. În cele din urmă, preşedintele de atunci, Miloşevici, a acceptat condiţiile Tratatului de pace, şi-a retras trupele, iar forţele NATO au trecut la dezarmarea detaşamentelor albaneze insurgente, acţiune niciodată complet încheiată. De atunci, pacea din Kosovo este menţinută de 20.000 de soldaţi NATO şi ai Uniunii Europene asigurînd un statut de cvasi-protectorat, statut imposibil de păstrat pe termen lung: deşi se desfăşoară alegeri şi se creează aparenţa unei vieţi parlamentare normale, viaţa regiunii este aproape în întregime dependentă de deciziile forţelor străine şi, sub suprafaţa relativ paşnică, mocnesc resentimentele vechilor conflicte. În martie 2004, 19 oameni au fost ucişi într-un incident care a avut loc între puţinii sîrbi rămaşi în regiune şi albanezi. Violenţa desfăşurată, oamenii ucişi, clădirile cu sensibilă semnificaţie istorică incendiate i-au trezit cumva la realitate pe funcţionarii internaţionali convinşi că timpul le vindecă pe toate de la sine. Poate că au dreptate, dar ar fi nevoi