Pe vremuri, plasma era un component de bază al sîngelui. Astăzi e numele unui ecran în jurul căruia, în marile magazine, e nevoie să ştergi pe jos la două-trei ore - din cauza puştilor care salivează. Într-o altă epocă, vila era o clădire situată de obicei la munte, la care mergeam atunci cînd nu mai găseam nici un loc la hotel. Maşina desemna de fapt o marcă - şi viceversa. Discoteca, un loc de ne-pierzanie care se închidea la ora zece. Copyrighterul era încă poet publicat şi despre care vorbeau adolescenţii, nu şmecherii de la departamentul de marketing. Iar Uniunea Europeană era Piaţa Comună. O asociere ticăloasă a statelor care ne puseseră gînd rău. Săptămîna asta am pierdut deci ce aveam mai scump: inamicul - cam ultimul lucru (în afară de sărăcie) care ne mai rămăsese din tinereţea părinţilor noştri. Occidentul e, cel puţin teoretic, în gaşcă cu noi. Complotul mondial ne include acum mai degrabă ca participanţi, decît ca victime. Iar morţii noştri cad în rînd cu morţii lor... Pentru aceleaşi lucruri lipsite de sens, aproape. Am un vecin care a strîns vreo zece ani bani de maşină. Metoda lui era simplă: punea jumătate din tot ce cîştiga la CEC. Pînă la urmă, maşina a venit: în octombrie 1989. Iar omul, fericit, s-a pregătit pentru o viaţă de mîndrie la volanul ei. Plăcerea asta a fost întreruptă însă brusc în doar 12 luni: vecinul lui şi-a luat un Volkswagen la mîna a doua, după doar trei drumuri cu rulmenţi în Turcia. Ei bine, nu doar în viaţa oamenilor se întîmplă ca unele lucruri enorm de dorite să vină prea tîrziu. Ci şi în viaţa ţărilor. Casa de cărămidă, electricitatea, automobilul, penicilina, NATO sau Uniunea Europeană - cam astea sînt bunătăţile civilizaţiei pe care le-am aşteptat prea mult. Şi care au venit, ca şi autobuzul 311, după un sfert de oră de ploaie

torenţială, în singura staţie fără refugiu din cartier. Nu ştiu care Uniune Europ