Inainte de a ne bucura ca „intram in Europa", s-ar cuveni, poate, sa ne intrebam daca Romania este, cu adevarat, „o tara". Abia daca ne vom da un raspuns pozitiv, vom putea spune ca vom adera la Uniunea Europeana ca „tara", nu doar ca „stat".
Sper sa nu fiu acuzat de lipsa de patriotism daca voi marturisi ca raspunsul pe care mi-l dau eu, azi, e negativ. Si nici n-as vrea sa las impresia ca ma joc cu vorbele. De aceea, ma grabesc sa arat ce deosebiri vad intre un „stat" si o „tara". Un „stat" pot sa-l dispretuiesc. Sau sa ma revolt impotriva lui. Am dreptul sa-l consider o eczema a istoriei ori chiar ticalos. O „tara" tine de destin.
E deasupra optiunilor personale. Deasupra gusturilor. „Statul" inseamna, azi, Basescu, guvernul Tariceanu, senatorii care au avut nerusinarea sa-si camufleze legal averile, o Justitie corupta si o Politie in care nu pot avea incredere.
„Tara" inseamna cimitirul din Lisa, copilaria, povestile spuse de tatal meu despre cum i-a snopit in bataie „Domnul Stefan" pe turci, Bucurestiul in care cautam pe la marginea cartierului Ferentari, dupa miezul noptii, intr-un septembrie marcat inca de razboi, strada Tufelor, intalnirile de la ceasul aflat, pe atunci, langa Universitate. Pe scurt, inseamna viata mea.
Inclusiv convingerea ca daca as fi emigrat vreodata, as fi sfarsit prin a ma sinucide.
De ce am esuat acum in banuiala penibila ca Romania e doar un „stat"? Candva, am afirmat ca un om normal are o singura patrie. Restul sunt „tari". Azi, afirmatia mi se pare incompleta. Putem avea o patrie care nu e tot una cu statul ai carui cetateni suntem. A mea nu mi-am ales-o eu, dar fara ea nu ma mai intereseaza Europa, deoarece ar trebui sa uit ca am avut o mama si un tata.
In schimb, ma indoiesc ca traiesc intr-o „tara"; ma tem ca sunt doar supusul un „stat" pentru care n-am deloc
