Într-o zi de luni, prima din Săptămîna Patimilor, România a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Pe străzi, un aprilie nătîng şi friguros s-a grăbit să iasă din calendarul lui 2005, lăsînd în urmă aceleaşi veşnice înjurături de mamă la adresa tuturor primarilor şi drumarilor care se ocupă de străzile oraşului. Undeva, într-un cartier de mijloc din Capitala ţării, un pensionar a fost găsit mort lîngă cutiile poştale. Vecinii s-au repezit să le spună reporterilor că de vină a fost întreţinerea pe martie şi aşa a rămas în ziare, chiar dacă familia mortului a refuzat să dea declaraţii. La piaţă, în Obor, a scăzut preţul mieilor. Măcelari oacheşi şi pătaţi de sînge aruncă priviri lacome spre buzunare. Două babe amărîte se scurg încet printre tarabe, adunînd în sacoşele de rafie frunze de salată, cartofi putrezi şi ridichi trecute. Un inspector furios dă amenzi şi aşteaptă şpagă. Între timp, pe un post de televiziune, camerele de luat vederi înghit hulpave imagini cu foşti prim-miniştri cărora le curge din gură un potop de vorbe bune despre perioada în care au condus guvernele ţării. Integrarea de azi e legată de poveştile lor despre ieri. România şi Bulgaria. Două fete proaste care se chinuie de zece ani să treacă examenul integrării în UE. În 2005 cuiva i s-a făcut milă, dar fibra noastră de români mîndri nu ne lasă să înghiţim ghemul mare al atîtor neputinţe adunate în timp. Vrem la bal încălţaţi în şosete. Nu ne pasă. Nu ne mai pasă. Într-o zi de luni, prima din Săptămîna Patimilor, România a semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. O fi vreun semn, dar, chiar dacă ar fi,

nu mai are nimeni timp să-l vadă. Ce-ar mai putea să ni se întîmple? În ce fel ne-ar mai putea răstigni zilele lungi din anii ce vor urma? Am văzut aproape tot, am suferit destul şi ne e dor de o vindecare. Suficiente motive pentru a merge în UE ca nişte miei de Obor: