Sala de aşteptare a gării e cenuşie şi bătută de vînt. Puradei se joacă, pirande îi strigă. Se încălzesc la caloriferele albe de lîngă pereţi. Nimic deosebit - doar un oraş mic, în România, cu o gară tăcută pînă la următorul tren, probabil personal, după "Mersul trenurilor - valabil pînă la data de" atîrnat de perete. Oraşul e însă unul mult mai cunoscut decît lasă liniştea de aici să se vadă. Cunoscut pentru o rafinărie în jurul căreia s-a făcut o afacere ale cărei urmări i-au închis pe locuitori ca într-o temniţă. Oneşti, martie, 2005 - Angajaţii de la RAFO sînt uimiţi, debusolaţi, într-un protest tăcut la vestea că rafinăria ar putea intra în faliment odată cu arestarea "baronului" Iacobov.

Prima temniţă - Teama "M-am pensionat" De cînd cu vîlva provocată de arestare, oamenii din Oneşti nu se tem poate nici de Dumnezeu mai mult decît se tem de ce s-ar putea întîmpla la RAFO. Îşi petrec drumul de dimineaţă, în tăcere apăsătoare, cu sacoşe în mîini, pe lîngă standuri de ziare cu titluri ca "JAFO-Oneşti". În faţa porţii rafinăriei, gardieni păzesc intrarea, dau ocol gardului. Domnul Pricop se fîţîie şi face cînd dintr-un picior, cînd din altul, semicercuri în faţă-i, ca un copil fîstîcit la fiecare întrebare, deşi are peste 50 de ani. Ridică privirea doar cînd îi izbucneşte fraza: "Cum ce-o să facem! N-o să facem nimic. N-am auzit nimic...". Deşi parcă-parcă umblă vorba unui protest printre angajaţi, dacă stă şi se gîndeşte bine. Timp de 30 de ani, domnul Pricop a tot lucrat la rafinărie. "La cocsărie", meserie grea. Se opreşte, se gîndeşte. Îmi spune de cei tineri care vor să plece, "dar nu mai e de plecat acum, domnule". De cei bătrîni care rămîn. Gardienii ne privesc, suspicioşi, din ghereta lor. "Ce credeţi, că dacă a furat unul un şurub, o canistră de benzină, s-au făcut găurile alea? Au furat alţii mai mult, nu vreau să spun cine... Că au furat unii