În ziua de Florii, TVR 1 a difuzat un "produs mediatic" propriu care, la începutul Săptămînii Mari, promova ajutorarea semenilor. După mine, a fost un "produs mediatic" bun. Din trei motive. Întîi: aspectul de spectacol şi de spectaculos era destul de redus şi de bine utilizat, doar atît cît să sensibilizeze, fără efecte prea ieftine, privitorul. O echipă TVR 1 (reporter Cristina Liberis) însoţise pe un particular (întreprinzător, mic sau mediu, maramureşean) atunci cînd sosise la o casă nevoiaşă din Moldova: omul adusese, peste pasul Prislop, cîteva vite să le dăruiască în preajma Paştelui unei familii cu mulţi copii, care îşi pierduse de curînd orice sprijin. Bărbatul casei, împins de sărăcie, plecase să muncească în Italia ca cioban, dar acolo stăpînul stînii îl ucisese (ni s-a spus) şi abandonase mortul într-un loc pustiu. Povestea are, evident, ceva izuri mioritice. Dar ele erau destul de aluzive ca să nu stîrnească impresia de "aranjament"; dimpotrivă, surdele ecouri "mitice" se închegau bine cu sărăcia cuviincioasă a casei din Moldova şi mai ales cu mîhnirea şi neajutorarea femeii, rămase singure cu cîţiva copii. Imaginile nu erau prea insistente, erau cumpănite, nu mizau pe pitorescul unor lacrimi pe care camera de luat vederi le urmăreşte avid cum ţîşnesc din ochiul "subiectului" mediatic. Cristina Liberis a încheiat reportajul cu o sobrietate albă, de informaţie de jurnal (autentic) de ştiri, cu mult mai expresivă, în context, decît unsuroasele înflorituri care ambalează de obicei asemenea tematică. În al doilea rînd, nu ni s-au prezentat un destinatar colectiv, anonim, aproape abstract, al carităţii şi o instanţă birocratic-caritabilă care îl asistă cu multă zarvă. Ne-au fost arătate două chipuri de oameni (bărbatul care cumpărase vitele şi le adusese peste munte; femeia care le primea cu gesturi gingaşe de grijă), însoţite de o poveste. Ni s-a arăt