Cînd am pus pe două coloane povestea ce urmează, evidenţa m-a încremenit! Mai rar aşa ceva! Cum se vede, într-un final toată lumea cade de acord cu toată lumea. Ireductibili adversari îşi pasează, peste timp, ştacheta, întîlnindu-se într-un punct (sau o idee) la care nu s-ar fi aşteptat niciodată. Teribile adversităţi îşi tocesc urzeala în coate, punînd în locul durerii de-altădat' o stranie şi de necrezut solidaritate. IMGB-ul şi Universitatea (simbolic vorbind) îşi întind într-un final mîna - şi, oare, îi doar o mînă goală? Nicidecum - cele două mîini dau din una în alta aceeaşi sculă a răzmeriţei! Unde-s - vă-ntreb - filipicele de-antărţ? Unde-a ajuns, ca o şansonetă uitată, ritmul acelor zile - astfel încît, sulemenit şi-ntors pe dos, se-ntoarce, iată, astăzi acest ritm, spre a ne oferi paralela perfectă? Unde, în fine, au stat ascunse atît amar de vreme seminţele rebeliunii noastre intime, româneşti, din popor, de - iată - dintr-o dată, într-o dimineaţă de vineri, după numărarea voturilor, le-am văzut nu numai încolţite, ci înmugurite de-a binelea, mai să crezi că ramura de partid fracţionistă ce le-a făcut posibilă era acolo dintotdeauna? Nu înţelegi încă unde bat, cinstite cititor? Puţintică răbdare - pentru că merită. Şi el a avut răbdare - şi iată cum a stat un deceniu şi jumătate în capul mesei! Că veni vorba despre timp: că-s două secole sau doi ani - abia de mai contează. În cazul nostru au fost 15 ani, bătuţi pe muchia aceea care de obicei taie - taie tot, de la maioneză la destine. Ei bine, da: la 15 ani distanţă, golanii din Piaţa Universităţii şi liderii pesedişti au căzut de acord în ideea că, politic vorbind, lui Ion Iliescu i-ar şade mai bine jos! În fine, s-a întîmplat! Iată, pe firul timpului ne-ndurător, ce tele-epopeico-novelă! Se face că sîntem în dimineaţa de 21 aprilie 1990; două formaţiuni de opoziţie, una a PNŢCD şi alta a Grupării